Mustrarea şi iertarea în Biserica lui Hristos – gânduri pentru un sufletul rănit

A ne folosi de raţiunea dăruită de Dumnezeu sufletului nostru, chip şi asemănare de Dumnezeu – raţiune în care includem şi a judeca – nu este un păcat sau mai bine zis, devine păcat ori virtute doar prin consecinţele actului de a raţiona. Orice judecată solicită o reacţie – acţiune sau inacţiune, sentinţă sau iertare, condamnare sau absolvire. Aici apare ispita pentru noi.

Scriu aceste rânduri pentru un suflet rănit, căzut în ispita de a judeca şi de a osândi pe aproapele său. Nu doresc să răspund în locul cuiva şi nici să rostesc vreo predică pe cât de elegantă şi de academică, pe atât de lipsită de folos sufletesc. 

Îmi doresc doar vindecarea sufletului rănit al aproapelui meu, tot atât de mult cât îmi doresc vindecarea propriului meu suflet. 

Se află în noi o mare putere de a judeca. Ne judecăm pe noi înşine – chiar şi atunci când refuzăm să recunoaştem şi să ascultăm această judecată – uneori cu prea multă blândeţe, alteori cu prea mare severitate. Îi judecăm pe cei din jurul nostru, judecăm situaţii, fapte, rostiri, gânduri. Altfel spus, urmăm chemarea chipului şi asemănării de Dumnezeu care defineşte fiinţa noastră încă din clipa cosmică în care Creatorul ne-a dăruit suflare de viaţă. 

A ne folosi de raţiunea dăruită de Dumnezeu sufletului nostru, chip şi asemănare de Dumnezeu – raţiune în care includem şi a judeca – nu este un păcat sau mai bine zis, devine păcat ori virtute doar prin consecinţele actului de a raţiona. Orice judecată solicită o reacţie – acţiune sau inacţiune, sentinţă sau iertare, condamnare sau absolvire. Aici apare ispita pentru noi. 

Pot constata – judeca – despre cineva că mi-a făcut un mare rău prin faptele sale păcătoase, şi totuşi, să-l iert, să nu-i răspund cu aceeaşi măsură şi să încerc să-l îndemn, să-l ajut spre vindecare. Tot aşa, pot să-l pedepsesc, să răspund răului comis asupra mea cu un rău cel puţin egal comis de mine asupra celui care m-a lovit prin faptele sale păcătoase. Dacă iert, am conştiinţa faptului că şi eu pot cere iertare şi am nădejdea că şi eu voi fi iertat, atunci când voi face vreo greşeală. Dacă pedepsesc, am convingerea că sunt îndreptăţit să pedepsesc, dar îmi asum că şi eu voi fi pedepsit pentru viitoarea greşeală, că nu voi merita şi nici nu voi cere să fiu iertat. 

În Creştinism, Legea Talionului – ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte – se anulează, îşi încetează lucrarea. Legea iubirii îţi cere să adopţi o atitudine radical diferită: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” (Matei V, 39) Această poruncă a lui Hristos a tulburat şi încă tulbură milioane de suflete. Cum să nu răspund răului, cum să nu mă răzbun? 

În activitatea mea de preot de spital am întâlnit multe situaţii în care am fost obligat să explic, să argumentez necesitatea practicării iertării. Mi-a fost extrem de dificil să aduc argumente în favoarea iertării, priveliştea suferinţei tulbură pe oricine, căci am fost întrebat de părinţi ai căror copii au fost ucişi în accidente de maşină ori au murit din culpă medicală: „Cum să-l iert, părinte, că mi-a omorât copilul, lumina ochilor mei, l-a lovit cu maşina pe care o conducea ca un nebun şi l-a făcut praf? Cum să-l iert? Cum să-l iert, părinte, pe medic, că mi-a omorât copilul, simt şi aproape ştiu că este culpă medicală, dar nu am putere şi nici bani să mă judec cu spitalul, dar măcar atât să rămână, blestemul meu asupra lui! Cum să-l iert, părinte?” 

Vă mărturisesc că unii dintre aceşti părinţi, la a căror suferinţă am fost nevrednic martor, au reuşit să ierte. A fost foarte greu, teribil de greu pentru ei să ierte. Umbra copilului ucis le sporea durerea. Totuşi, au iertat. Nu au fost mulţi cei care au iertat, căci durerea pe care o ai în suflet atunci când pierzi o fiinţă iubită este atât de mare, încât poate să ucidă puterea de a ierta. Însă, cei care au iertat trăiesc cu sufletul împăcat, în pace şi lumină, pe când cei care au păstrat ura şi dorinţa de răzbunare şi-au zidit sufletul într-un iad întunecat. 

A ierta înseamnă a nu judeca, a nu osândi. Dacă utilizarea raţiunii presupune actul de judecare – însă nu în sens penal, de cercetare având pedepsirea ca unic scop, ci ca proces de descoperire şi înţelegere a unei realităţi – consecinţa acesteia este pentru un creştin autentic, iertarea celui în greşeală. 

Totuşi, nu suntem obligaţi să rămânem lângă cel rătăcit, dacă acesta refuză să se întoarcă din rătăcirea lui. Există însă o etapizare a încercării de salvare a celui rătăcit şi a relaţiei noastre cu el, în temeiul iertării, stabilită de Hristos: 

„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei XVIII, 15-17) 

Uneori, destul de rar, sunt întrebat de bolnavii pe care îi slujesc: „Părinte, ce să fac cu preotul de la noi? E lacom, nu face milostenie, nu se poate comunica cu el!” Întotdeauna răspund: „Dumneata faci milostenie?”, iar răspunsul, din păcate, este de cele mai multe ori, unul negativ. Apoi, întreb: „Ai încercat să stai de vorbă cu părintele dumitale, să îi faci îndemn la milostenie?” şi iarăşi, răspunsul este negativ. 

Înainte să judecăm pe cineva din cler – diacon, preot sau episcop – este folositor pentru sufletul nostru, dar şi al lui, să urmăm cele trei trepte ale comunicării cu cel care ne greşeşte, dăruite nouă de către Hristos. 

Preotul tău paroh nu face milostenie. Atunci, mergi singur la el, după Sfânta Liturghie, cu un sac de alimente sau haine pentru o familie săracă din parohie şi cere-i preotului, în taină, să aducă şi el un alt sac al milosteniei şi să mergeţi împreună la cei săraci. Dacă te refuză, atunci mergi la el, după următoarea Sfântă Liturghie, însoţit de un martor sau doi, fiecare având darul milosteniei cu sine, şi cere-i preotului să vă urmeze în fapta facerii de bine pentru cei săraci din parohie. Dacă preotul iarăşi nu răspunde chemării tale, atunci vorbeşte cu cât mai mulţi ai parohiei tale şi mergeţi toţi la preot, după Sfânta Liturghie, cerându-i să aducă propria lui milostenie alături de milostenia voastră. Un alt refuz îţi dă dreptul să mărturiseşti episcopului locului despre nevrednicia preotului, iar dacă nici episcopul, din slăbiciune omenească, nu-l va îndrepta pe acest preot, caută un alt păstor duhovnicesc, căci cu siguranţă vei afla un preot vrednic, prin mila lui Dumnezeu. Tot aşa vei face pentru orice cădere de la cele duhovniceşti în care s-ar rătăci preotul tău, cădere care poate fi oricând şi a ta. Nu-l judeca, încearcă să-l ajuţi, căci astfel te aşezi pe calea îndreptării tale şi a aproapelui tău. Dacă îl condamni şi arunci spre el cu sentinţe, înseamnă că ai îndrăznit să iei locul lui Dumnezeu. Îl poţi mustra, ai acest drept, dar nu spre rătăcirea ta şi a lui, ci spre îndreptarea lui şi a ta, spre mântuire. 

 A ierta şi a mustra în Biserica lui Hristos reprezintă două stări sufleteşti care poartă în sine esenţa veşniciei din a iubi. Dacă iertăm iubind, dacă mustrăm iubind, vom avea lumină în sufletul nostru şi poate că vom reuşi să aducem lumină şi în celălalt. Altfel, întunericul va fi peste noi şi ne vom rătăci în ură şi răzbunare. Dacă eşti mustrat cu nedreptate, să dai slavă lui Dumnezeu pentru toate şi să rămâi tăcut şi smerit, bucurându-te că ai mai făcut un pas spre mântuire. Dacă răspunzi cu mândrie la mustrarea nedreaptă, vorbind oamenilor despre dreptatea ta, atunci te rătăceşti de la smerenie şi pierzi calea spre mântuire. Oare îi este de trebuinţă lui Dumnezeu să spui tu, cu glas tare şi la răscruce de drumuri, că eşti pe nedrept mustrat, nu ştie oare Dumnezeu toate ale sufletului tău? Atunci, de ce să-ţi mai cauţi dreptatea în faţa oamenilor? Lasă-L pe Dumnezeu să judece! 

Sfârşesc aceste rânduri scrise pentru un suflet rănit, căzut în ispita de a judeca şi de a osândi pe aproapele său, cu îndemnul de a vă ierta unii pe ceilalţi şi dăruindu-vă câteva picături din apa vieţii care este învăţătura lui Hristos: 

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura. Şi le-a spus şi pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca VI, 36-45)

* * *

Post Scriptum - Îmi exprim speranţa că aceste câteva gânduri smerite şi mărturisite cu sinceritate din adîncul sufletului meu să fie citite şi de Ramona Ursu, colega mea de pe Blogurile Adevărul, al cărei talent în cele ale scrisului merită să slujească o cauză mult mai bună decât aceea a judecării necreştine a aproapelui nostru, mai ales când acesta este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, biserica în care am fost botezaţi. Să mărturisim adevărul, este mare nevoie de a mărturisi adevărul despre toţi şi despre toate, dar să nu judecăm, căci adevărul are singur puterea de a face dreptate. Să avem nădejde în Hristos şi în judecata Lui!