Omul abuzat, dar needucat, simte nevoia să abuzeze la rândul său pe cineva. În mod paradoxal, într-o ţară ce ocupa primul loc în Europa la lipsa de educaţie, nu este atât de dificil să vorbeşti despre fizică cuantică cât este să vorbeşti despre drepturile omului, compasiune, integritate, respect etc.
 
Un stat abuzator crează pe termen scurt milioane de victime însă pe termen lung asigură formarea, din rândul populaţiei, a milioane de noi abuzatori. Omul abuzat, dar needucat, simte nevoia să abuzeze la rândul său pe cineva. Din acest motiv, societatea majoritară îşi face din romi ţap ispăşitor. Cred că tuturor vă este cunoscută afirmaţia „Aia sunt romi, nu români“. Tot din acelaşi motiv, în comunităţile de romi pe care le vizitez (dar şi aici în Bucureşti, printre romii educaţi) aud de multe ori sintagme precum „noi nu suntem hoţi ca ăia“, „noi nu suntem drogaţi“, „noi nu vorbim romanes“, „noi nu suntem ca ursarii ăia“.
 
Când am acceptat invitaţia RE:START ROMÂNIA de a scrie despre educaţia noilor generaţii şi lupta împotriva discursului rasist (sau mai bine zis a hate speech-ului sub orice formă), m-am gândit dacă să înşir o serie de platitudini politice sau dacă să vă împărtăşesc din experienţele personale. Am să optez pentru cea de a doua variantă pentru că aduce puterea exemplului personal.
 
Toţi cei pe care îi întâlnesc şi care descoperă dimensiunile muncii şi implicării mele sociale (romi, copii abandonaţi, droguri legale, prostituţie, obezitate, vârsta a treia, etc) la un moment dat, mă întreabă în mod inevitabil, „de ce?“
 
 
Este greu de conceput atât faptul că am lăsat în urmă o carieră corporatistă de succes, dar mai ales faptul că mi-am dedicat cea mai mare parte a muncii etniei rome şi apărării drepturilor omului. 
 
O fac în primul rând pentru că pot. Nu toţi cei ce pot face, însă, ceva pentru semenii lor o şi fac. De exemplu, capitalistul mărunt de Dâmboviţa îţi va spune că el nu face banii pentru ca să îi ajute pe săraci, ci pentru sine. Din păcate, în România, piramida lui Maslow este cel mult o altă formă geometrică.
 
O fac însă pentru copiii mei şi implicit pentru generaţiile viitoare. O fac pentru că nu mă pot uita în ochii lor şi să le spun „Nu am făcut nimic pentru că nu avea rost, pentru că era dificil, pentru că nici ceilalţi nu făceau şi pentru că oricum nu se schimbă nimic“. Nu sunt dator cu schimbarea, însă lipsa încercării îmi este direct imputabilă.
 
O fac pentru că am o datorie părintească faţă de ei nu numai să îi cresc dar să îi cresc cu dragoste şi compasiune faţă de oameni. Încerc să le arăt că nu trebuie să aştepte lumea de apoi pentru a fi „cei dintâi“. Iar „cel dintâi“ nu este într-adevăr nici primul din clasă nici cel cu miliarde în cont ci cel ce înţelege fapta bună.
 
O societate viitoare puternică înţelege şi contribuie activ la soluţionarea problemelor grupurilor vulnerabile. Chiar dacă sărăcia nu va putea niciodată să fie eliminată putem, prin combaterea discursului rasist, sancţionarea rasismului în spaţiul public şi respect, să-i întărim (prin acordarea de şanse), pe cei mai puţin norocoşi dintre noi. Nu degeaba se spune că un lanţ este la fel de puternic precum cea mai slabă verigă a sa. 
 
Revenind la puterea exemplului, în anul 2014 am fost invitat de o universitate din Barcelona să le vorbesc studenţilor despre implicare socială prin fotografie. 
 
Primul aspect demn de menţionat al acestei poveşti este că occidentalii ştiu ce vor şi sunt în stare să recunoască atunci găsesc ce caută. Noi nu am învăţat încă să ne punem întrebări şi acesta este unul din principalele motive pentru care nu ştim mai nimic.
 
Cel de al doilea aspect este legat de micimea şi neputinţa noastră ca naţie. Credeţi că în 7 ani de muncă socială voluntară a existat o scoală sau universitate din România care să mă invite să le vorbesc tinerilor despre realităţile sociale de azi care vor modifica radical viaţa aşa cum o ştim şi asta într-un viitor foarte apropiat? Din păcate, nu.
 
 
Cel de al treilea aspect vorbeşte despre implicare. În loc să mă consolez cu ideea că sistemul de educaţie românesc eşuează atât în plan tehnic, cât şi uman, m-am decis să contactez eu diverse instituţii de învăţământ şi să le propun o colaborare voluntară. 
 
Aşa am ajuns să vorbesc în mai multe licee din capitală dar şi din ţară. Pe elevii liceului I.L. Caragiale, după aproape şase întâlniri lunare, am reuşit să îi duc într-o vizită de trei zile la copiii părintelui Tănase de la Valea Plopului. În liceul Aurel Vlaicu, de la ultimul etaj şi până la ieşirea din curte am fost aplaudat de elevii care au participat la eveniment. 
 
Feedback-ul de la elevi şi profesori mi-a arătat că noile generaţii nu sunt cu nimic diferite de noi. 
 
Problema nu este la ei, ci la părinţii prea ocupaţi cu supravieţuirea, la profesorii fără vocaţie şi carismă, forţaţi de sistem să muncească (meditaţii) încontinuu pentru a-şi asigura existenţa şi la mass-media care, pe fondul lipsei de interes faţă de literatură, a transformat în modele toate non-valorile, în numele audienţei şi al intereselor politice.
 
Realitatea este că tinerii sunt la fel cum am fost şi noi cândva, poate chiar mai mult. Tot ce au nevoie pentru a se restarta sunt modelele de o anumită valoare.
 
Într-o ţară în care 47% dintre noi trăiesc la limită şi sub pragul sărăciei, în care unul din 5 copii se culcă nemâncat seara şi în care nici ceilalţi aproape 50% nu o duc foarte bine, recunoaşterea şi mai ales îmbrăţişarea şi susţinerea valorilor pare o misiune dificilă. Nu şi imposibilă, câtă vreme tinerii vor fi expuşi la modele de valoare umană.
 
Lupt cu toată puterea împotriva discursului care promovează ura. Nu lupt însă pentru a-l determina pe rasist să renunţe la convingerile sale. Universurile literare, psihologice, sociale şi religioase sunt pline de argumente menite să îl determine pe rasist să îşi schimbe apucăturile anti-sociale. Faptul că nu o face îmi arată că această luptă este dinainte pierdută. 
 
Lupta mea este legată de interzicerea şi sancţionarea drastică a tuturor derapajelor rasiste (şi nu numai) în spaţiul public. 

 
Discursul plin de ură trebuie anihilat deoarece nu se încadrează în universul liberei exprimări ci se constituie într-un atac incalificabil la adresa unor grupuri vulnerabile. 
 
Mai sunt şi alte motive care mă fac să lupt împotriva discursului plin de ură dar cred că le puteţi deduce şi singuri din următorul exemplu. 
 
Un cofetar a fost rugat să pregătească un tort pentru o nuntă de homosexuali. Cofetarul a refuzat pe motive religioase (ortodoxia se opune căsătoriilor gay). Ulterior, cuplul de homosexuali a acţionat în instanţă şi cofetarul a pierdut. De ce? În timp ce Constituţia îi garantează cofetarului dreptul la religie, sunt legi care îi interzic acestuia să discrimineze membrii comunităţii LGBT. Cofetarul refuză să le vândă tortul homosexualilor tocmai pe motiv că sunt homosexuali, un act de pură discriminare.
 
Dar dacă, deşi refuză să le vândă un tort de nuntă (împotriva credinţelor sale religioase), le vinde prăjituri? Se poate spune că nu refuză să îi servească pe homosexuali, ci doar îşi apără credinţele religioase? Nu, pentru că a le vinde altceva decât aceştia îşi doresc este ca şi cum le-ar refuza serviciul. Este ca şi cum un vegetarian ar intra într-un magazin şi i s-ar da dreptul să cumpere orice numai produse vegetariene nu.
 
Dar dacă pe tort este rugat să scrie „Felicitări, Ion şi Ghorghe“, poate invoca că fiind o exprimare are dreptul ca în baza libertăţii de exprimare să refuze? Nu, pentru că nu este discursul său, ci al persoanei care cumpără tortul. Imaginaţi-vă că în loc de cofetărie suntem într-o tipografie şi o persoană comandă afişe pentru un eveniment LGBT. Dacă tipografia refuză să tipărească afişele, o face comiţând un act de discriminare pe bază de preferinţe sexuale.
 
Un creştin intră într-o cofetărie şi comandă un tort de nuntă pe care să scrie „Dumnezeu îi trimite pe homosexuali în Iad“. Este obligat cofetarul să scrie textul pe tortul de nuntă, chiar dacă nu este de acord cu el? Ei bine, nu şi asta pentru că el nu se opune unei religii, ci unui punct de vedere, şi încă unul plin de ură care ar trebui automat sancţionat. Ne lipseşte educaţia. Legi avem.