Topul încrederii în acest tip de instituţii a fost condus pe parcursul lui 2014 de Biserică, una dintre instituţiile cele mai bine valorizate de către români, chiar dacă încrederea de care se bucură scade constant. Deşi întrebarea din sondaj nu face distincţie între diversele culte religioase din România, dominanţa confesiunii ortodoxe la nivelul populaţiei, precum şi prezenţa publică, fac din acest indicator un referenţial al Bisericii Ortodoxe.

În prima cercetare realizată de INSCOP Research în februarie 2013, Biserica se bucura de 67% încredere multă şi foarte multă. În cel mai recent sondaj INSCOP publicat în decembrie 2014, Biserica era cotată la 60,6%, după ce pe tot parcursul anului trecut instituţia a înregistrat cote ale încrederii care au variat între 62%-63%.

Fenomenul de involuţie a încrederii în Biserică este scos în evidenţă dacă facem o analiză comparativă pe decade mari de timp: în anii `90, Biserica nu cobora sub pragul record de 80% încredere multă şi foarte multă; în primul deceniu al secolului XXI, Biserica a coborât în zona pragului de 70% pentru ca în prezent să se apropie de limita pragului de 60%. 

Motivele care stau în spatele acestui fenomen sunt multiple. În ultimii ani, percepţia societăţii româneşti asupra Bisericii s-a înrăutăţit constant pe fondul mediatizării unor cazuri particulare scandaloase, care au pus în evidenţă comportamente aflate în contradicţie evidentă cu misiunea social-umană asumată de către Biserică, cu valorile creştine şi aşteptările populaţiei de la feţele bisericeşti.

La pierderea capitalului de imagine al Bisericii au contribuit luxul afişat uneori ostentativ de către unii prelaţi, în constrast cu situaţia materială modestă a multor preoţi şi, evident, a majorităţii credincioşilor, sau planul ambiţios, dar costisitor al BOR, de ridicare a Catedralei Mântuirii Neamului, în evident contrast cu volumul resurselor alocate pentru susţinerea misiunii sociale a Bisericii.

parintele tanase

În acelaşi timp, mediatizarea negativă generată de scandalurile apărute în jurul Bisericii (precum cazul din  Dolj, unde un preot a refuzat să oficieze o suljbă de înmormântare fără bani, accidentul mortal de la Iaşi provocat de un preot care s-a urcat la volan după ce consumase băuturi alcoolice sau cazul de la Argeş, unde tarifele exorbitante solicitate de un preot pentru slujbele de înmormântare au scandalizat opinia publică pentru a da numai câteva exemple recente) a fost prea puţin contrabalansată prin mediatizarea unor acţiuni pozitive.

Este adevărat că Biserica este uneori o victimă facilă a tentaţiei presei pentru ştiri negative, faptele sale pozitive rămânând adesea anonime. Până la un punct, acest lucru este firesc. Poate că ar fi nedemn pentru o asemenea instituţie milenară să caute ostentativ PR-ul pozitiv de pe urma activităţilor sale. Dar cazuri precum cel al părintelui Tănase din Valea Plopului care are grijă, împreună cu Asociaţia ProVita de 328 de copii, nu trebuie să rămână izolate pentru că ele susţin şi o altă realitate care demonstrează implicarea activă a multor preoţi în sprijinirea celor aflaţi în nevoie şi mai ales oferă modele de comportament pentru toţi slujitorii Bisericii.

Inversarea tendinţei actuale nu este posibilă fără o recalibrare inclusiv de ordin comunicaţional care să aibă însă în spate fapte consistente. Pentru a opri deteriorarea încrederii de care se bucură, Biserica are nevoie să valorifice mai bine oportunităţile aflate la dispoziţie, un recent exemplu în acest sens fiind disputa apărută la finalul anului trecut privind educaţia şcolară religioasă. În luna noiembrie 2014, decizia Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional un articol din Legea educaţiei ce prevedea că opţiunea nefrecventării cursurilor de religie se poate face doar la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal, a dat naştere unei dezbateri publice aprinse. Judecătorii Curţii Constituţionale au hotărât că norma generală este nefrecventarea orelor de religie, care derivă din caracterul laic al statului român, părinţii trebuind să facă o cerere expresă dacă doresc participarea copiillor lor la astfel de cursuri.

Criticarea virulentă de către voci ale Bisericii a deciziei Curţii Constituţionale este o eroare care ostilizează segmente influente ale publicului. Este o eroare mai ales în condiţiile în care opinia generală a majorităţii românilor este favorabilă predării religiei în şcoli. (Sondaj INSCOP, aprilie 2013: 86,7% de acord cu predarea religiei în şcoli). Prin urmare, nu era nevoie de un război comunicaţional care afişează din partea Bisericii o poziţie dogmatică excesivă şi deranjantă pentru o parte importantă a societăţii.

Pe poziţia secundă a topului încrederii în instituţiile social-private, la distanţă semnificativă de Biserică, se clasează universităţile. Şi în acest caz înregistrăm o involuţie a încrederii în intervalul februarie – decembrie 2014 cu 3,7 procente (de la 47,5%, la 43,8%).

Să precizăm mai întâi că întrebarea nu face distincţie între universităţile de stat şi cele private, percepţia asupra itemului fiind rezultatul agregării imaginii publice a celor două tipuri de instituţii de învăţământ superior şi a diverselor scandaluri în care acestea au fost implicate. Trendul negativ al percepţiei asupra universităţilor reflectă aşadar imaginea defavorabilă care este asociată anumitor universităţi, în special din zona privată, portretizate de mass-media drept  ”fabrici de diplome”, dar şi nemulţumirea faţă de scandalurile de corupţie izbucnite în unele instituţii de învăţământ superior de stat.

De asemenea, un posibil factor care ar putea infuenţa deprecierea imaginii publice a universităţilor o constituie şomajul ridicat în rândul absolvenţilor cu studii superioare. Universităţile sunt ”pedepsite” pentru faptul că mulţi dintre cei care termină o facultate nu reuşesc să se angajeze sau o fac cu dificultate, ca urmare a lipsei de adecvare a programelor de studii la cerinţele de pe piaţa muncii.

În aceeaşi linie se remarcă şi deteriorarea imaginii publice a organizaţiilor societăţii civile, care au scăzut de la 34,2% încredere multă şi foarte multă în februarie 2014, la 28,6% în decembrie. Cele aproape şase procente pierdute de către ONG-uri pe parcursul anului trecut pun în evidenţă inacapacitatea organizaţiilor din sfera societăţii civile de a desfăşura o activitate vizibilă şi susţinută în promovarea intereselor cetăţenilor.

Fenomenul se petrece, aparent paradoxal, pe fondul întăririi salutare şi evidente a participării publice în România (proteste de stradă, mobilizării spontane pe subiecte concrete). Aceste mobilizări ad-hoc sugerează îndepărtarea românilor de zona ”formală” a societăţii civile şi indică o preferinţă pentru participări informale, generate în special de mobilizarea prin reţele sociale, care presupun absenţa liderilor şi a structurilor organizatorice tradiţionale.

Faptul că românii găsesc alternative pentru ONG-urile tradiţionale sau că, în ciuda unei tendinţe de scădere a încrederii în Biserică îşi păstrează în continuare credinţa creştină, ateismul nefiind o opţiune semnificativă în România, demonstreză că instituţiile sociale au rezervoare importante din care îşi pot alimenta credibilitatea, cu condiţia adaptării acţiunii şi conduitei lor la valul de schimbări sociale accelerate din acest al doilea deceniu al secolului XXI.