Justiţia ca personaj secundar – studiu de caz

Cu prilejul mineriadei din 25 – 26 septembrie 1991 au murit trei oameni. A.C. şi A.F., civili aflaţi mai mult sau mai puţin întâmplător în zonă, au fost ţinta unor focuri de armă trase din clădirea Guvernului. Au avut parte de un proces. Nedefinit ca turnul Babel.

Au avut parte de articole şi dezbateri în presă. Slabă consolare, desigur.

L.N., în vârstă de aproape douăzeci de ani şi militar în termen la jandarmi, a fost cel de-al treilea mort. Am răsfoit de curând mai multe articole despre mineriada din 25 – 26 septembrie 1991. L.N. rămâne cumva mereu un personaj secundar. Abia amintit undeva în subsolul textului.

A avut şi el un dosar alcătuit în mare parte din chitanţe cu cheltuieli de înmormântare, parastase, pomeni etc. Contabiliceşte vorbind, cineva ar fi trebuit la un moment dat să plătească, cu maximă precizie, parcursul creştinesc al mortului pe lumea cealaltă. Câteva declaraţii ale colegilor de trupă sau ale unor manifestanţi. Un raport de autopsie. Care, tehnic vorbind, precizează că moartea numitului L.N. a fost violentă. Că ea a fost cauzată de  arsuri  prin flacără grad III-IV, pe cca 25-30 %o din suprafaţa corpului (având în vedere evoluţia rapid nefavorabilă a bolii) cu intoxicaţie acută cu gaze lacrimogene, cu pneumopatie acută finală.

În traducere liberă, lucrurile s-au petrecut cam aşa: 25.09.1991. În Piaţa Victoriei, minerii asaltează clădirea Guvernului cu intenţia evidentă de a pătrunde în interior. Împreună cu mai mulţi colegi de batalion nu tocmai bine dotaţi logistic dar aflaţi în misiune pentru apărarea sediului Guvernului, L.N. primeşte ordin să blocheze o fereastră de la parter, situată pe latura dinspre Bd. Iancu de Hunedoara. Fereastră care, nefiind prevăzută cu gratii, era o cale de acces în interior uşor de folosit.

Şase soldaţi blochează spaţiul ferestrei cu un dispozitiv format din şase scuturi dispuse câte două pe trei rânduri, L.N. ocupând poziţia din stânga sus. Minerii împing sub fereastră ghereta santinelei din curtea Guvernului.

Un miner se urcă pe acoperişul gheretei până în dreptul ferestrei şi, cu un topor, loveşte în scuturi. Sparge unul dintre scuturile din rândul de jos. Prin breşa creată, acelaşi miner loveşte cu ţeava metalică de la un indicator de circulaţie. Soldatul al cărui scut fusese spart prinde ţeava şi încearcă să o smulgă din mâna minerului. Se dezechilibrează şi cade pe spate.

Ceilalţi soldaţi regrupează scuturile şi, în felul acesta, rămâne descoperită o porţiune din partea de sus a ferestrei. De undeva de jos, din curtea Guvernului, cineva aruncă o sticlă incendiară care se sparge de rama superioară a ferestrei. Substanţa din interior se aprinde şi curge peste capul şi trunchiul lui L.N. Care ia foc. A cărui mască de gaze, topită, i se lipeşte de faţă. Care este dus la spital. Care moare la spital din cauza arsurilor după trei – patru zile.

Niciunul dintre colegii mortului nu poate spune cine a aruncat sticla. Doar că a fost aruncată de jos, din curte. Mărturiile sunt neclare şi contradictorii. Confuze, la fel ca întregul eveniment. Nu se conturează  un cerc de suspecţi.

După ani de zile, singura posibilitate de a descoperi în mulţime faţa din spatele mâinii care a aruncat sticla incendiară rămâneau imaginile înregistrate de camerele de televiziune la mineriadă. Aşadar discuţii cu operatorii, cameramanii, regizorii, producătorii, reprezentanţii unor instituţii care deţinuseră la un moment dat originale sau copii. Oamenii ca şi imaginile erau acum răspândite la un număr mult mai mare de televiziuni şi instituţii. Ore întregi de vizionare a înregistrărilor. Dezgroparea din arhive a unor casete anonime, fără titlu, cu astfel de imagini. Zvonuri despre celebri oameni de televiziune, iluştri deontologi, care au părăsit instituţia cu tot cu o parte din arhivă. Şi aşa mai departe.

Au apărut astfel la suprafaţă imagini înregistrate cu scena în care L.N. este ucis. Scena este filmată din afara clădirii, suficient de cuprinzător. Niciun motiv să nu se vadă omul care aruncă sticla. Se vede atacul asupra ferestrei, se vede ghereta împinsă sub geam, se văd jandarmii care baricadează spaţiul gol cu scuturile, se vede minerul care sparge un scut cu toporul şi manevrează ţeava metalică, se vede regruparea scuturilor, se vede cadrul ferestrei arzând. Ceva totuşi nu se vede.

Pentru cine nu ştie ce s-a întâmplat de fapt acolo, scena filmată are o cursivitate impecabilă. Cine cunoaşte amănuntele observă că scena este montată. Din două bucăţi dintre care lipseşte un scurt interval, de câteva zeci de secunde, mai precis momentul când este aruncată sticla incendiară. Şi nu a ieşit la iveală nicio filmare care să conţină şi momentul acesta.

Cosmetica bate omorul. Minutul fatal este machiat până la excludere. Şi nu numai. Pentru că multe alte scene de violenţă par să lipsească. Pentru un vizitator neavizat, venit din altă parte, din altă lume eventual, mineriada nu pare să scape din limitele unui miting oarecum obişnuit. Manifestări de stradă, huiduieli şi fluierături, pietre aruncate şi geamuri sparte. Puţină, prea puţină violenţă pentru un loc unde au fost omorâţi oameni.

Şi încă ceva. L.N. rămâne în permanenţă în plan secund aşa cum justiţia în România pare condamnată să rămână în plan secund. L.N. nu a stârnit la vremea lui un scandal public. De L.N. nu a auzit mai nimeni, nici măcar mulţi dintre aceia care au studiat şi au analizat cu bună-credinţă fenomenul mineriadelor. Istoria lui este istoria unei victime colaterale aflate paradoxal în miezul evenimentelor.

L.N. a devenit totuşi, după un timp, întrucâtva erou. În satul natal i-a fost ridicat chiar şi un monument. Înainte de asta a fost însă victimă. Iar cu justiţia i-am rămas datori. Cam pentru totdeauna.