Inumanitatea umanismului

S-a tot scris în ultima vreme despre cazul micuţului Alfie Evans. Faptul scandalos care a mişcat multă lume: oameni care decid, aparent legal, dacă un alt om, fie şi doar de câteva luni, are dreptul să trăiască sau nu. Un impas evident al umanismului.

Se înmulţesc vocile, inclusiv din sistem, care denunţă tendinţa de a transfera deciziile morale în sarcina justiţiei care, la rândul ei, le demoralizează, transformându-le în paragrafe abstracte, pretins neutre. Or, aşa cum ne arată parcursul drepturilor omului – proiectul identitar al modernităţii –, valorile sociale nu rezultă din retorta unor laboranţi, ci reflectă negocierile emoţionale, culturale şi de orice altă natură ale celor implicaţi şi vizaţi deopotrivă. Însuşi actul de justiţie, nu obosesc să tot repet, este la rândul său unul cultural, adică nu se petrece în vid, decontextualizat.

Distincţia dintre justiţie şi dreptate este cât se poate de evidentă. O regăsim nu doar în chestiunile de bioetică, precum în cazul englez de la care am plecat, dar şi în toate, absolut în toate implicaţiile justiţiei de tranziţie în ţările post-comuniste. Ambivalenţa aceasta nu relativizează justiţia ca instituţie, ci doar atrage atenţia asupra unor limite de existenţa cărora uită tocmai cei chemaţi să pună în practică legea. Asemeni clerului care este cenzurat de însuşi Dumnezeu, nici judecătorii nu pot acţiona ca şi când ar fi ultima instanţă (morală).

Tendinţa delegării dilemelor existenţiale tribunalului este, în fond, o formă de laşitate, de renunţare nu doar la propria responsabilitate, ci de încărcare entuziastă a altuia cu propriile tale poveri. Cunoaştem scuza lui Adam, după ce a mâncat din copacul interzis: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat“ (Facerea 3, 12). Externalizarea îndatoririlor urmează celei de dedublare. Aşa cum roboţii preiau din ce în ce mai multe munci ale omului, făcându-l aproape inutil, tot astfel ajung extratereştrii salvatorii Terrei.

Ignorarea misterului persoanei şi reducţia la individ, exprimată exclusiv prin cetăţenie, fac posibilă decizia ca cineva să fie ucis „în propriul său interes“. Indiferent de alcătuirea interioară şi oricum în total dispreţ faţă de suflet şi alte asemenea superstiţii. Ca şi cum nu am învăţat nimic din experienţa totalitară a secolului trecut, cultura morţii la cerere sau prin decizie judecătorească a făcut din idealurile umanismului tot atâtea justificări pentru inumanitate. Dumnezeu să îl odihnească pe micuţul Alfie şi să îi întărească părinţii!