INTERVIU Daniel Morar, judecător CCR: „Ameninţările SRI la adresa Curţii Constituţionale au depăşit cadrul legal. Aşa ceva nu se întâmplă într-o ţară civilizată”

INTERVIU Daniel Morar, judecător CCR: „Ameninţările SRI la adresa Curţii Constituţionale au depăşit cadrul legal. Aşa ceva nu se întâmplă într-o ţară civilizată”

Daniel Morar

După discuţia cu Ioan Amarie, primul şef al PNA, „Adevărul” publică astăzi, în seria „Anticorupţia”, un interviu cu Daniel Morar, omul care a condus Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) din 2005 până în 2012. Este o apariţie în premieră după numirea sa, în 2013, ca judecător al Curţii Constituţionale.


În urmă cu zece ani, când Daniel Morar ajungea procuror-şef al DNA, SRI le trimitea procurorilor informaţii sumare care treceau adesea drept „poveşti”. Azi, se acuză deseori o legătură riscantă SRI-DNA, din care serviciul poate, în absenţa unui control parlamentar real, să câştige teren. În biroul de judecător al Curţii Constituţionale, Daniel Morar e revoltat de discuţiile despre „cum urmăresc cei de la SRI dosarele până la capăt”, precum şi de modul cum s-a raportat în ultimele luni serviciul la alte instituţii. Fostul procuror explică în ce limite înţelege legătura SRI-DNA şi cum s-au văzut de la Curtea Constituţională presiunile pentru salvarea legilor „Big Brother”. Este o discuţie despre cum a ajuns DNA la „peştii mari”, dar şi despre riscurile pe care le implică arestările preventive; despre ziua în care Toni Greblă a fost ridicat şi dus în faţa procurorilor, dar şi despre ce urmează în România.
Într-un interviu care va fi publicat săptămâna viitoare, actualul procuror-şef al DNA, Laura Coduţa Kovesi, răspunde criticilor voalate ale predecesorului său legate de relaţia cu SRI, arată cum înţelege „colaborarea instituţională” cu serviciile de informaţii şi face publică reacţia Executivului la cerea sa de a suplimenta cu 50 numărul procurorilor din DNA.

„În 2005, exista o opoziţie însemnată la numirea mea”

Aţi intrat în magistratură în 1990. Când aţi simţit prima dată că sunteţi liber să faceţi orice fel de anchetă?

În 1990, sincer, nu mi-am pus problema libertăţii. Cert este că nu m-am trezit cu piedici semnificative. Anchetele erau de mică anvergură. Pe măsură ce statul postcomunist a evoluat, anchetele au fost de mai mare amploare şi atunci s-a pus, într-adevăr, problema libertăţii procurorului de a le face. La acel moment, anticorupţia nu era nicidecum o strategie asumată la nivel naţional. Era mai degrabă pasiunea unora din sistem.

Când v-aţi spus că începe să se facă anticorupţie în România?

După 2000, după înfiinţarea PNA şi transformarea în DNA. Până atunci, se instrumentau dosare de corupţie, dar erau mai degrabă lucruri izolate. Furturile, tâlhăriile, omorurile ocupau, în mare, activitatea unui procuror. Procurorul care instrumenta crimele sau accidentele de muncă instrumenta şi dosare de corupţie.

Existau totuşi nişte secţii speciale care puteau mişca lucrurile.

În 1998, când am venit eu în Parchetul General, am fost repartizat la o asemenea secţie. Se numea Secţia Anchete Speciale. Aici erau repartizate dosarele de corupţie, dar şi faptele comise de parlamentari. Erau, de pildă, zeci de dosare care îl aveau ca subiect pe Corneliu Vadim Tudor pentru insulte, calomnii ş.a.m.d. Dosarul de care sunt eu legat a fost dosarul Bivolaru.

Până în anii 2000, procurorul care instrumenta crimele sau accidentele de muncă instrumenta şi dosare de corupţie.

Ce piedici i se puneau în acei ani unui procuror?

În general, am avut libertate din partea şefilor mei. Au fost însă şi situaţii în care şefii mi-au luat dosarele, mi-au infirmat soluţiile, au dat altele şi evident că acele dosare aveau ca subiecţi persoane cu o oarecare relevanţă în plan local. Şi în acele momente ce era să fac? Erau revolte din acestea momentane, în sensul că îi dădeam şefului dosarul înapoi şi nu mai voiam să lucrez, dar a doua zi o luam de la capăt. Nu am făcut niciodată ce nu am crezut, n-am revenit asupra deciziilor mele dacă am crezut că erau bune, dar nici n-am făcut gesturi categorice cum ar fi demisia.

În 2005 eraţi la Cluj şi aţi primit un telefon de la Monica Macovei.

A fost un telefon de la Monica Macovei, pe care eu o ştiam doar pentru că era o persoană publică, care mă chema la un interviu. Am venit la două sau trei întâlniri cu dânsă, una a fost interviul.

Traian Băsescu spune că el este cel care a sugerat numele dumneavoastră pentru că anchetaserăţi un fost senator PD, pe Liviu Ciupe.

Sper că nu faptul că am cercetat un senator PD să mă fi recomandat pentru funcţie, ci lucrurile pe care le-am făcut în acei ani. Cert este că Monica Macovei l-a apărat pe avocatul Buduşan, care a fost coleg cu mine la Cluj, şi ştiu că unul dintre cei care i-au spus „Vezi-l şi pe ăla, şi pe ăla, şi pe Morar” a fost Ovidiu Buduşan.

Varianta Monicăi Macovei, pe de altă parte, este aceea că Traian Băsescu a şovăit o vreme în privinţa numirii dumneavoastră, având în vedere opoziţia din partea PD.

Foarte posibil să fi fost aşa, pentru că discuţiile cu Monica Macovei cred că au început în primăvară şi s-au finalizat prin numirea mea, în august. A fost o perioadă de câteva luni în care discuţiile s-au purtat aşa, din când în când. Suna Monica Macovei, vorbeam, dar de multe ori nu era nimic relevant pentru ce voiam noi să facem. Vorbeam că e posibil să realizăm numirea, că există o opoziţie însemnată la numirea mea, determinată tocmai de faptul că cercetasem acel senator PD care, până la urmă, aşa a fost întâmplarea, a fost achitat şi spuneau „E un abuz al lui Morar”. Nu ştiu dacă această opoziţie a fost din partea preşedintelui, nu mi-a spus niciodată Monica Macovei lucrul acesta, dar înţelegeam că există opoziţie de la partidul care era la guvernare. Însă preşedintele a făcut numirea, mi-a spus că merge pe mâna ministrului şi după aceea pe mâna mea, deşi nu mă cunoştea.

„Nu m-a interesat dacă Traian Băsescu a şovăit”

V-aţi gândit că aceste influenţe ar putea continua?

Presiuni au fost şi până atunci, şovăieli ale partidelor sunt şi acum, niciodată anticorupţia nu s-a făcut în niciun stat cu asentimentul clasei politice. Cel mult vor fi politicieni care o vor sprijini, dar, la nivel de medie, e mai mult declarativ acest sprijin. Nu m-a interesat dacă a şovăit. Existau legi bune şi o instituţie capabilă să ducă această luptă. Deci, totul depindea de oameni.

Inclusiv de oamenii politici. Ce relaţie aţi avut cu preşedintele?

Au fost relaţii cât se poate de corecte. Relaţii pragmatice.

Niciodată anticorupţia nu s-a făcut în niciun stat cu asentimentul clasei politice.

Ce credeaţi în 2005 că se va întâmpla mai departe?

Monica Macovei spunea „Am găsit un parchet dotat logistic, cu banii necesari, cu legile necesare, dar neperformant. Trebuie să îl faci să fie performant prin focalizarea pe cauzele de mare corupţie”. Eu nu aveam o strategie anume, pentru că lucrurile s-au derulat destul de repede. Nu cunoşteam sistemul din interior, nu îmi dădeam seama de ce nu funcţionează. O lună-două am evaluat situaţia din PNA.

Şi ce aţi găsit?

Se vorbea de dosare de mare corupţie – 20 - 30 de dosare – pe care nimeni din afara instituţiei nu le vedea, nu erau în spaţiul public, nici în instanţă şi atunci am vrut să văd ce făceau exact procurorii. Şi strategia mea a vizat două direcţii. Prima: trebuie să schimb legislativ competenţele PNA, pentru că  la un moment dat se dusese la dosare de 3000 de euro mită, ceea ce însemna că erau dosare banale. A doua direcţie a fost evaluarea activităţii procurorilor. Erau procurori care în trei ani de când lucrau în PNA nu sesizaseră niciodată instanţa cu vreun dosar. De asemenea, mi-am dat seama că este vital pentru instituţie să redobândească competenţa de a cerceta parlamentari, pe care o pierduse în urma unei decizii a Curţii Constituţionale. În acest context s-a transformat Parchetul Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie, dar prezervâdu-şi independenţa. Rezolvate fiind aceste două lucruri, redobândirea competenţei de a cerceta parlamentari şi concedierea procurorilor ineficienţi, am trecut la a căuta procurori cu pasiune şi care aveau un CV. Apoi a trebuit să ne apucăm de treabă.

Cum puteaţi şti că un procuror cu CV nu e totuşi vulnerabil, că nu cunoaşte politicieni sau interlopi?

Am mizat pe o regulă. Că, în general, cei care lucrează în autoritatea judecătorească sunt totuşi oameni detaşaţi de politic. M-am uitat la mine. Trecuseră 15 ani de când am intrat în sistem şi eu nu făcusem niciun efort ca să nu mă împrietenesc cu oameni politici.

„Şefa de cabinet a lui Năstase m-a căutat, să îmi spună să-l sun”

Dar ce aţi fost numit, au făcut politicienii vreun efort să vă împrieteniţi? Cât de repede a încercat să vă contacteze, de pildă, Adrian Năstase, preşedintele Camerei Deputaţilor la acea dată?

Destul de repede. Era momentul în care se vorbea de dosarul „Zambaccian”, închis la acea dată, însă era interesat dacă se redeschide. Era interesantă modalitatea de abordare. A fost aşa, patronizing. Mi-a arătat că e situat undeva deasupra, eu aşa am perceput, dar n-am avut nicio problemă. Însuşi modul în care m-a abordat: o şefă de cabinet să îmi spună să-l sun pe domnul Năstase… Şi i-am spus că nu am treabă cu domnul Năstase, dacă domnul Năstase doreşte, să sune. Şi a sunat şi a avut loc un dialog în care domnul Năstase mi-a spus că a luat referinţe despre mine, că am fost un student foarte bun. Cam aşa…

Dar premierul Tăriceanu? A fost interesat să vă caute?

Nu cred că m-a sunat niciodată. Însă să vă spun cum era situaţia la începutul muncii mele de procuror general şi apoi procuror şef al DNA, ce diferenţă enormă era între ce credeam eu şi ce credeau oamenii de la vârful politicii. În ianuarie 2006, s-a început cercetarea penală pentru viceprim-ministrul de la acea dată, George Copos. A fost un comunicat (pe 26 ianuarie 2016, n.red). L-am luat ca atare: e un dosar care merită cercetat. Nu atât pentru că era vicepremier, cât pentru faptul că era vorba de evaziune fiscală de câteva milioane de euro. Coincidenţă, în ziua în care DNA a dat comunicatul pentru începerea urmăririi penale, seara m-am dus la teatru. Am dat telefonul pe silenţios şi după două ore, când am ieşit de acolo, cred că aveam vreo 50 de apeluri. Era o nebunie.

De la cine erau telefoanele?

Erau de la toată lumea care avea o funcţie în stat. Şi am înţeles că oamenii voiau să ştie înainte dacă voiam să declanşăm o cercetare.

Erau oameni care voiau să ştie dacă li se va întâmpla şi lor acelaşi lucru?

Cred că a surprins că era o mică declaraţie de independenţă, pentru început, a DNA. Face ceva ce oamenii politici nu ştiu. Sau cei care în mod obişnuit ştiau. Bănuiesc că anterior mai întâi ştiau oamenii politici. Poate că aveau ok sau nu dădeau ok, nu ştiu, e o supoziţie.

În ziua în care DNA a dat comunicatul pentru începerea urmăririi penale a lui George Copos, seara m-am dus la teatru. Am dat telefonul pe silenţios şi după două ore, când am ieşit de acolo, cred că aveam vreo 50 de apeluri. Era o nebunie.

„Politicienii şi-au închipuit că DNA va lucra, dar în direcţii care nu-i vizează”

Ce reacţii au apărut după trimiterea în judecată a primilor parlamentari, miniştri, preşedinţi de Consilii Judeţene? Dincolo de politicieni, ce vă spuneau oamenii pe stradă, oficialii de la Bruxelles?

Experţii care veneau anual şi evaluau România aveau o neîncredere destul de pronunţată în ceea ce făcea PNA/DNA. Auzeau la fiecare misiune de monitorizare că există dosare mari, că o să le vadă în scurt timp şi că se lucrează, iar răbdarea lor era pusă la grea încercare. Ulterior s-a văzut în rapoarte ce cred despre lupta anticorupţie.

Ineficienţa PNA credeţi că era numai vina procurorilor sau oamenii erau costrânşi să se ocupe de dosare mici?

Nu ştiu. Posibil că a fost şi una şi alta. Dar gândiţi-vă la situaţie: instituţie, logistică, legi bune. Ce-ţi trebuia ca să faci performanţă? Îţi trebuia să fii tu performant. Cui puteai să îi explici „Vreau să fac, dar nu mă lasă oamenii politici?”. Păi tocmai ăsta-i rostul, să nu asculţi de oamenii politici.

Ce credeţi că a fost în capul politicienilor din regimul Năstase când au creat aceste legi bune, dacă ne gândim că ulterior s-au întors împotriva lor?

E adevărat, cadrul legislativ a fost creat în vremea Guvernului Năstase. Ei au făcut exact ce trebuie şi apoi noi, procurorii, am făcut exact ce trebuie. Ce cred eu? E clar, România şi-a asumat ca proiect de ţară aderarea la UE. Cei de acolo au impus statului câteva condiţii: legi bune, instituţii, rezultate. Au făcut legi bune, instituţii şi, iarăşi e o supoziţie, au mizat că le arătăm în vitrină, există, ne-am îndeplinit formal condiţiile… Pentru că îmi vine greu să cred că oameni care în acel moment comiteau infracţiuni se aşteptau ca această instituţie să şi performeze. Dar viaţa nu a ţinut cont de ceea ce credeau ei.

E un paradox. Să fii premier, parlamentar sau ministru, să comiţi infracţiuni şi în acelaşi timp să creezi o lege care să facă să plăteşti mai târziu…

Explicabil prin faptul că nu se aşteptau vreodată că acest lucru va şi funcţiona. Sau probabil că şi-au închipuit că vor performa, dar în alte direcţii, care nu îi vizează niciodată pe ei.

Au făcut legi bune, instituţii şi au mizat că le arătăm în vitrină.

„O coincidenţă”. Episodul „Chiuariu” şi dosarul „Poşta Română”

După momentul Copos, clasa politică s-a simţit cumva insultată. N-a fost o contraofensivă?

Au fost lucruri oculte şi subversive.

Vă referiţi la episodul Chiuariu din 2007? Cum s-a văzut, din interior, acest moment?

Episodul Chiuariu se integrează într-una din tentativele de a schimba şefii DNA. Nu ne-a surprins total. Mişcarea lui Chiuariu a fost una pripită – mai întâi că era necinstită din start - şi de aceea nici nu avea şanse. Şi a fost o mobilizare teribilă a societăţii civile, dar mai ales a ambasadelor care au venit să vadă. M-am dus în faţa CSM cu colegul Ţuluş şi una din primele solicitări ale ministrului a fost să se discute în secret revocarea lui. Am zis: „Nu. Când ne-aţi numit, a avut loc un interviu public, l-a văzut toată ţara, dacă vreţi să ne daţi afară, o faceţi tot public”.

Era în momentul acela deschis la secţia pe care procurorul Doru Ţuluş o conducea, dosarul Poşta Română?

Cu certitudine, era. Dar într-o secţie dosarele nu sunt toate active la un anumit moment. Acel dosar, ca sesizare, era în secţia domnului Ţuluş în faza premergătoare. Eu nu cred că a existat vreo legătură între cererea de revocare şi acel dosar pentru că nu sunt sigur dacă ministrul Chiuariu ştia de sesizare. Cred că a fost o coincidenţă.

Atunci ce explicaţie aţi dat acelui moment?

Şi-au dat seama că lucrurile „scapă de sub control”. Să ne uităm la filmul „De ce eu?”. Apare acolo secvenţa în care ministrul Justiţiei ştia de ce urma să se petreacă în cazul Lele. Eu nu am interpretat această cerere de revocare decât ca pe o încercare de a schimba echipa care conducea la acel moment.

Ce credeţi că a oprit acest plan? Reacţia ambasadelor occidentale?

Da. Şi atitudinea Comisiei Europene, în primul rând.

America e interesată de multe lucruri care se întâmplă în lume, inclusiv de ce se întâmplă în România. Până la urmă ce voiau americanii şi nu e dezirabil?

Cei anchetaţi în dosarele de corupţie reclamă că ambasadele conduc anticorupţia.

Nu au nicio legătură ambasadele cu instrumentarea dosarelor. N-au făcut decât să fie un suporter. Dar şi suporterii laudă sau critică prestaţia echipei. Nu au avut nicio legătură cu ce se întâmpla în teren.

Dar de unde interesul acesta vădit al Americii pentru anticorupţie în România?

America e interesată de multe lucruri care se întâmplă în lume, inclusiv de ce se întâmplă în România. Până la urmă ce voiau americanii şi nu e dezirabil? Voiau să fie o ţară normală, în care corupţia să fie combătută, o ţară cu principii, o ţară cu valori. Poate am fi surprinşi să suţină Rusia asemenea valori, dar nu SUA. Plus că ambasadele occidentale, altele decât cea a SUA, voiau ceea ce voiau şi statele lor: «Vreţi să veniţi în clubul statelor occidentale? Trebuie să vă asumaţi anumite valori. Şi una dintre valori e dreptatea».

„Un întreg Guvern a fost trimis în judecată”

Aţi amintit de filmul „De ce eu?”. Aţi fost vreodată, cât aţi condus DNA, speriat sau ameninţat?

N-am fost niciodată într-un moment psihologic atât de delicat ca procurorul Panait, pentru că eu aveam un alt psihic. Trecusem prin momentele astea, nu dramatizam. Aş fi făcut ce trebuie. Dacă mi-ar fi luat cineva dosarul aş fi luat lucrul acesta ca pe o chestie nu firească, dar căreia nu mă puteam opune punctual.

S-au făcut şi greşeli în DNA?

Depinde la ce greşeli vă referiţi.

Preşedintele vă reproşa la un moment dat, prin 2011, că „distrugeţi cariere”.

A şi avut un prilej atunci. A fost singurul ministru cercetat de DNA-ul condus de mine care a fost achitat.

Paul Păcuraru.

Exact. Aproape un întreg Guvern pe parcursul celor şase-şapte ani a fost trimis în judecată. Vreo 10 miniştri, viceprim-miniştri, că au ocupat funcţii şi domnul Voiculescu şi domnul Copos, deci vreo 11-12. Dintre aceştia, unul singur a fost achitat. Ei, oamenii trec cu vederea că activitatea DNA a fost mai mut decât performantă – e o rată de condamnări care poate chiar ridica suspiciuni într-un stat civilizat – când apare un singur caz care a fost achitat. În acel moment a venit şi această acuză: distrugem cariere.

Şi credeţi că a fost o greşeală a procurorilor?

Nu, n-a fost nicio greşeală. Şi eu ştiu acel dosar. În general dosarele mari le ştiam din DNA. Erau probele de aşa natură cât să îţi permită să operezi o trimitere în judecată. În egală măsură, e adevărat că judecătorul are propria lui libertate. Şi a judecat. În motivare spune că „E adevărat că ceea ce a făcut domnul ministru Păcuraru încalcă morala, dar nu încalcă legea penală”.

Domnul Păcuraru a rămas cu convingerea că dosarul a fost o comandă politică şi că nu au existat probe suficiente pentru a-l concepe.

A, deci problema dumnealui nu era dacă a făcut ceva care friza legea, ci dacă existau sau nu existau probe? S-a dat o achitare. Dar lucrul acesta se întmplă în activitatea oricărui procuror dintr-o lume deschisă. Nu se întâmplă în China. Dacă procurorii ar avea o rată de condamnare de 100% înseamnă că nu mai există judecător.
Ceea ce e important e că atât timp cât am condus DNA nu am insistat pe măsuri preventive. Şi nici cazul domnului Păcuraru nu face excepţie. Dacă vă uitaţi în spate, vedeţi că nu s-a mers pe arestare preventivă a parlamentarilor, a miniştrilor. Pentru că la arestare preventivă, în afară faptul că ai probe, ai indicii, ai nevoie de mai multe motive. Şi nu era cazul. Era mai grav dacă ar fi fost arestat. I-ai încălcat libertatea, un dosar cu un om arestat are alte consecinţe decât un dosar simplu, în care cercetarea a mers cu persoana în stare de libertate.

Şi credeţi că arestările pe care le vedem astăzi riscă să devină o problemă dacă unul dintre anchetaţii cu mare notorietate va sfârşi achitat?

Cu siguranţă aceste dosare au un grad mai mare de risc decât cele în care cercetarea se desfăşoară cu persoana în stare de libertate. Sigur, există şi situaţii în care arestările se impun. Dar sunt judecător al Curţii Constituţionale. Am o obligaţie de reţinere să comentez aceste lucruri. Mă rezum la a spune ce am făcut când eram acolo. E responsabilitatea celor care iau aceste decizii.

Cât am condus DNA, nu am insistat pe măsuri preventive. Pentru că la arestare preventivă, în afară faptul că ai probe, ai indicii, ai nevoie de mai multe motive. Cu siguranţă aceste dosare au un grad mai mare de risc decât cele în care cercetarea se desfăşoară cu persoana în stare de libertate. Sigur, există şi situaţii în care arestările se impun.

„Era extrem de frustrant să stai în faţa televizorului să vezi cum te demolau”

Să ne întoarcem la 20 iunie 2012, ziua în care a fost condamnat Adrian Năstase şi care vă prindea procuror-şef al DNA pe final de mandat. Ce vă amintiţi din acea zi?

Când ziceţi că a fost? În 20 iunie 2012?

Când cu tentativa de sinucidere.

Aaaa! Lucrurile s-au derulat cu repeziciune atunci. Toţi eram mulţumiţi. Venea acest verdict după o presiune teribilă. Se spunea „În regulă, aţi obţinut condamnarea unor baroni locali, a unor parlamentari, a unor miniştri, dar acest dosar este piatra de căpătâi, dosarul prim-ministrului”. Noi nu îl simţeam neapărat aşa. Întâmplarea făcea că îl viza pe cel ce a fost prim-ministru la un moment dat, dar nu ar fi fost definitoriu din punctul meu de vedere.  S-a întâmplat ca acest verdict al judecătorilor să valideze munca procurorilor din toţi aceşti ani. S-a întâmplat ca acea condamnare să reprezinte un declic pentru instanţele judecătoreşti. Dar dacă s-ar fi întâmplat invers, acest lucru nu ar fi invalidat, în opinia mea, tot ce s-a făcut în anticorupţie în acei ani.

România s-a oprit în loc, uluită.

A fost impactul psihologic foarte mare şi de aceea a rămas în memoria colectivă. Asta este: un om atât de puternic al un moment dat să meragă la puşcărie. Normalitatea, privită acum retrospectiv, părea anormalitate.

S-a întâmplat ca prima condamnare a lui Adrian Năstase să reprezinte un declic pentru instanţele judecătoreşti. Dar dacă s-ar fi întâmplat invers, acest lucru nu ar fi invalidat, în opinia mea, tot ce s-a făcut în anticorupţie în acei ani.

A doua zi au fost ziare care l-au pus pe Adrian Năstase în galeria deţinuţilor politici.

Bun, dar aceste ziare au acompaniat activitatea DNA din 2005, o acompaniază şi acum.

Vă afecta zona aceasta din presă care vă ataca?

Mă afecta la început. Însă ulterior am luat o decizie: să nu mai vizionez personal toate emisiunile. Era extrem de frustrant să stai în faţa televizorului, să îi vezi cum te demolau atât ca instituţie şi ca persoană şi să nu ai posibilitatea să faci nimic. Nu făcea decât să te încarce, să te ducă în depresie. Mi-am schimbat categoric modul de a privi aceaste lucruri. Citeam revista presei care mi se făcea dimineaţa şi era un mod aseptic de a lua contact cu tot ce se spune în media despre DNA şi despre mine. Am ştiut că sunt oameni poziţionaţi în presă, cum sunt şi oameni politici, i-am luat ca atare.

Un val similar anti-DNA s-a produs în 2014, când a fost condamnat Dan Voiculescu. Eraţi deja la Curtea Constituţională. Cum aţi văzut acest val?

Mie mi se pare că era deja târziu pentru valul anti-DNA. Nu au reuşit să oprească anticorupţia atunci când era mult mai fragilă, darămite în 2014 când lucrurile erau deja aşezate. Din perspectiva mea, ce s-a întâmplat din 2009-2010 încoace, nu înseamnă decât culegerea unor rezultate. Munca procurorilor era deja dusă, au rămas în acţiune procurorii de judiciar care susţineau dosarele în faţa instanţei. Am luat-o, ca pe un fapt împlinit, ca pe un act de dreptate, pentru că am fost în DNA când s-au dispus inculparea, trimiterea în judecată şi mi le-am asumat.

Daniel Morar, faţă în faţă cu ziariştii, la bilanţul DNA din 2011. Foto: Mediafax

Sărbătoreşte un procuror o condamnare?

Nu cred. Nu sărbătoreşte, se bucură, pentru că e un lucru pe care l-a dorit. Când cineva îţi confirmă ce ai crezut, evident că eşti mulţumit.

„Declaraţia unui reprezentant al SRI-ului că urmăreşte dosarul până la soluţionarea definitivă este de neacceptat şi de neînţeles”

Se vorbeşte de un binom SRI-DNA. Iar în interviul pe care ni l-a acordat, preşedintele Băsescu spunea că SRI riscă să devină prea puternic. Aţi avut senzaţia că SRI-ul se întăreşte şi devine periculos?

Cât timp am condus DNA-ul, SRI a avut un rol… hai să nu-i spunem periferic, dar a avut un rol în limitele legii. Ceea ce spunea legea este că serviciile de informaţii – acum toată lumea se cantonează pe SRI că e cel mai activ – trebuie să trimită la Parchete toate informaţiile pe care le obţin în cadrul activităţii specifice. Nu fac un favor nimărui – nici acestei ţări, nici DNA-ului, nici procurorilor – ofiţerii SRI care trimit informaţiile la parchet, pentru că sunt obligaţi prin lege. Cealaltă atribuţie a serviciilor de informaţii – în speţă a SRI-ului – este de a asigura sprijinul logistic pentru interceptări pentru că ei deţin toată logistica pentru interceptări în România şi toate interceptările se fac prin logistica SRI. Cam aici trebuie cantonată activitatea şi implicarea SRI în lupta anticorupţie. Pentru că atunci când după 1990 li s-au luat serviciilor de informaţii atribuţiile judiciare s-a avut în vedere un lucru elementar: nu poţi să fii în acelaşi timp un deţinător al unor informaţii enorme, importante şi să şi poţi să faci dosare penale. Pentru că ai avea prea multă putere. De aceea, anticorupţia este în responsabilitatea totală şi expresă a procurorilor şi a ofiţerilor de poliţie, aşa cum Justiţia – vizavi de discuţia de acum, cum urmăresc cei de la SRI dosarele până la capăt – este în întregime atributul judecătorilor. Prin urmare, nu au legitimarea nici constituţională, nici legală de a face mai mult decât ce vă spun.

Ofiţerii de informaţii nu fac un favor nimărui – nici acestei ţări, nici DNA-ului, nici procurorilor – ofiţerii SRI care trimit informaţiile la parchet, pentru că sunt obligaţi prin lege

De când sunteţi la Curtea Constituţională vi s-a schimbat percepţia asupra SRI?

Legat de activitatea mea de aici, au fost cele trei legi pe care lumea le cunoaşte ca „Big Brother”, legi pe care SRI-ul şi le-a asumat la modul evident, un lucru iarăşi defect din punctul de vedere ale unei democraţii constituţionale, legile sunt aprobate de Parlament. Am văzut toţi că legile nu le promova un grup parlamentar, nu le promova Guvernul – afirmativ vorbind –, cei mai vocali erau cei de la serviciile de informaţii. În esenţă, nu este greşit ca o instituţie a statului să spună „Avem nevoie de o asemenea lege, că lucrăm pe baza ei”, dar este greşit să te erijezi în singura instituţie care promovează şi susţine aceste legi. Hai să spunem că până aici lucrurile ar fi în regulă. Dar când din partea SRI au apărut ameninţări directe la Curtea Constituţională sau ameninţări prin articole de presă, atunci deja s-a depăşit un cadru legal. Iar totul a culminat cu ameninţările clare ale fostului şef al SRI (George Maior, n.red.) care a spus că dacă se va întâmpla ceva va şti pe cine să arate cu degetul. Acest lucru nu se întâmplă într-un stat civilizat, este un moment la care nu ar trebui să se ajungă şi probabil că au fost într-un moment din ăsta în care au crezut că au multă putere. Nu, n-au puterea să ameninţe instituţiile statului şi nu trebuie să se mai ajungă aici. La fel cum o declaraţie a unui reprezentant al SRI-ului că urmăreşte dosarul până la soluţionarea definitivă este de neacceptat şi de neînţeles. Nu au treabă în această zonă.

„Serviciile au fost într-un moment în care au crezut că au multă putere. Nu, n-au puterea să ameninţe instituţiile statului şi nu trebuie să se mai ajungă aici. La fel cum o declaraţie a unui reprezentant al SRI-ului că urmăreşte dosarul până la soluţionarea definitivă este de neacceptat şi de neînţeles”

Riscă DNA, în logica de care spuneţi, să devină un teren de joc pentru SRI?

Încerc să evit să vorbesc despre ce se întâmplă acum la DNA, din motivelele pe care vi le-am spus. Dar puteţi avea un răspuns din modul cum am procedat eu. Niciodată în comunicatele DNA-ului, în vremea când eram şef al DNA, nu a existat că „Acest dosar s-a realizat cu sprijinul SRI”. Pentru că un dosar se realizează cu sprijinul multor oameni. Te-a sprijinit şi paznicul de la firmă care te-a lăsat să intri să faci percheziţia. Nu, nu ăsta este sensul. Plus că nu are ce să caute un asemenea sprijin mai mult decât…

Apoi, am considerat întotdeauna că treaba procurorilor e una, treaba SRI-ului e alta. Sunt importante amândouă, dar trebuie separate apele.

Cum aţi văzut, atunci, cazul Toni Greblă?

Înţeleg că acest dosar există dinainte ca domnul Greblă să fie judecător al Curţii. Important este, cred, cum au fost percepute lucrurile. Important este efectul pe care l-a avut acţiunea procurorilor anticorupţie asupra Curţii Constituţionale, asupra celor din jur şi când spun asta mă refer la faptul că în dimineaţa zilei următoare ultimei decizii de respingere a legii „Big Brother 3”, legea privind securitatea cibernetică, domnul Greblă a fost ridicat şi dus la DNA. Domnul Greblă este major, trebuie să îşi apere sau nu situaţia, nu ne interesează pe noi asta, dar toate lucrurile au decurs într-un anumit context. Acestea sunt supoziţii, însă cele mai deranjante dintre toate au fost acele ameninţări pe care şi le-a permis şeful SRI.

În dimineaţa zilei următoare ultimei decizii de respingere a legii „Big Brother 3”, domnul Greblă a fost ridicat şi dus la DNA. Domnul Greblă este major, trebuie să îşi apere sau nu situaţia, nu ne interesează pe noi asta, dar toate lucrurile au decurs într-un anumit context

Se vorbeşte despre o Românie care se schimbă sub impactul anticorupţiei. Cum o vedeţi transformându-se?

O văd bine. Sper ca această activitate a DNA să nu regreseze. Însă mie mi-a atras cineva atenţia cât eram şef al DNA-ului şi vreau să spun şi eu lucrul acesta mai departe. În acest moment, ca şi în anii anteriori, DNA-ul a început şi s-a bucurat de atâta credibilitate încât orice acţiune a DNA-ului pare dorită, pare corectă, pare justificată ş.a.m.d. Trebuie foarte mare atenţie pentru ca la adăpostul acestei credibilităţi să nu se comită greşeli şi mai ales abuzuri. E un moment în care toată lumea validează ce face DNA-ul, e un lucru la care n-am sperat în urmă cu zece ani, dar acum trebuie să ne gândim la risc. Adică trebuie să facem lucrurile normal. Nu trebuie să mizăm pe această credibilitate pentru că nimic nu durează la nesfârşit şi nici credibilitatea. Iar rezultatele finale ale muncii actualei echipe ale DNA-ului nu se văd acum. Rezultatele se văd în câţiva ani. Tot ceea ce se vede acum în materie de condamnare, de finalizare, dacă vorbim în termeni fotbalistici, e rezultatul muncii celor din echipa precedentă. Nu e nimic rău aici sau bine, vă spun doar că există cicluri. Nu poţi să ai rezultate la un an după ce ai venit sau la jumătate de ani. În mare e un ciclu de trei ani, trei ani şi ceva. Deci trebuie răbdare. Şi nu trebuie forţate lucrurile.  

Rezultatele finale ale muncii actualei echipe ale DNA-ului nu se văd acum. Rezultatele se văd în câţiva ani. Tot ceea ce se vede acum în materie de condamnare, de finalizare, dacă vorbim în termeni fotbalistici, e rezultatul muncii celor din echipa precedentă.


Daniel Morar are 48 de ani şi a condus Direcţia Naţională Anticorupţie din august 2005 până în octombrie 2012. Anterior, a fost procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş (1990-1992), la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj (1992-1994), la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj (1994-1997) şi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj (1997-2005). Din septembrie 1998 până în ianuarie 1999 şi în lunile ianuarie şi februarie 2001 a fost detaşat la Secţia Anchete Speciale de la Parchetul General, instituţie pe care a condus-o ca interimar, pentru şase luni, din octombrie 2012 până în aprilie 2013. Din iunie 2013 este judecător al Curţii Constituţionale, numit de fostul preşedinte Traian Băsescu pentru un mandat de 9 ani.

Celelalte episoade ale serialului:

Episodul 1: Anticorupţia. Istoria unui fenomen care transformă România

Episodul 2: La început a fost PNA. Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană "pe blat"

Episodul 3: Zece ani de DNA. Oamenii care au pornit „buldozerul”

Episodul 4: Cum îşi închipuia Sistemul anticorupţia. Vîntu: „Luai trei-patru granguri şi-i băgai la zdup să pui frână. Eu, Năstase, Voiculescu şi era OK”

Episodul 5: România coruptă în 30 de cadre şi scurt-metrajul unui sfârşit de carieră. Fost ministru achitat: „DNA ştia precis că bate câmpii”

Episodul 6: Ce e în mintea procurorilor anticorupţie. Bucuriile, temerile şi frustrările celor care i-au încătuşat pe marii corupţi

Episodul 7: Uraganul anticorupţie pe axa Washington - Bruxelles - Bucureşti. Cum a influenţat Occidentul transformarea justiţiei

Episodul 8: SRI şi anticorupţia. Istoria unei relaţii controversate

citeste totul despre: