Ierarhia morţii şi viaţa ca valoare în sine. Înapoi la întrebări: ceva ne scapă

Mi-ar fi la îndemână în egală măsură să spun că într-o zi,cu bunăvoinţa lui Dumnezeu,voi fi mamă, şi nu vreau să trăiesc cu teama de a-mi vedea copilul sfâşiat, că umanitatea unui om se reflectă în umanitatea fiecăruia, dar că nu vreau să trăiesc într-o lume cu patrupede rotisate şi câini decapitaţi.Dar nu ajungem nicăieri.Nu în forma asta de discurs.Nu aşa.Iată un calup de întrebări care îmi par relevante în încercarea de a construi o dezbatere.

Aici, în caruselul nostru,  oamenii au ameţit de durere. Horele de stradă se încing pentru că unii învârtesc destinele ca un fuior, în paşi inegali, după coregrafii proprii. Tinerii dau tonul. Copiii purtaţi pe umeri, bătrâni cu istoria în palmă, chipuri între două vârste… toţi ştiu  că în zile ca acestea, defilezi umanitatea pentru omenire.

Da, aşa am ajuns, să scoatem frumosul din lucruri nu de dragul lor, ci pentru a strâni o cruciadă urbană de apărare.

Ceva îmi spune însă că în cazul protestelor stradale etichetate « Salvaţi Roşia Montana », taberele pro şi contra sunt, în lumina misionarismului civic iniţiat, mult mai bine conturate.

Apele se împart între « popor » şi « clasa politică », însoţită de « grupurile antreprenoriale ». Trei fiinţe colective, o singură miză, jocuri multiple, exigenţa unui singur rezultat.

Dar cei mulţi au mărşăluit ca oameni frumoşi, ca cetăţeni cu temele făcute, ca oameni care îşi cunosc « pentru ce-ul » şi « încotro-ul ». N-am înţeles rostul iscoadei mediatice subţiri, micul interogatoriu microfonal prin care o domnişoară înfrigurată întreba aseara, aleatoriu, trubaduri ai cortegiului naturii- « Vârsta şi profesia ». Cineva i-a răspuns :

Sunt un om informat, am citit şi pot să argumentez, cu sau fără cifre, rostul acţiunii noastre. Sunt un cetăţean simplu. Pot să vă povestesc situaţia reală din spatele sloganului. N-am ieşit în stradă pentru că s-a întâmplat.

Vedeam, pentru prima dată, un protest raţional, o contrapartidă judecată, paşi de decenţă pe haina metropolitană a unei urbe care vorbea, cum ar zice obsedanţii amatori ai problemelor de identitate internaţională, …European. Comunica şi se comunica, într-o suită de predicţii, de poziţii, de alegeri. A fost o gala de temeiuri, fără pâine şi circ. A fost cum ar fi trebuit să fie de foarte multă vreme.

În cazul proiectelor de lege privind eutanasierea câinilor, lucrurile îmi par gri în egală măsură pe talerele balanţei sociale.

Nu este vorba despre partizani ai « brigitte-ismului » ori despre « avangardiştii » socio-politici care devin « rebelii » sistemului Oprescu. Într-un fel bizar, am sentimentul că majoritatea expunerilor media dedicate acestui subiect au abuzat de puterile genitivului – protestatarii cuiva, culpele unei persoane, responsabilităţile nimănui etc- scăpând parcă harul lui moral, acela de a scoate la iveală valoarea vitală, prin lupa de a vedea viaţa cuiva. Sau, mai rău, dreptul la viaţă al cuiva.

O să fiu tranşantă, mai simplă decât sunt de obicei, şi mă aştept la un val de judecăţi de gust şi prea puţine argumente, ca replică pentru cele ce le voi aşterne, dar miza nu este aceasta, ci încercarea de a găsi o cale de problematizare scutită de afinităţi teoretice, de recursuri la factori de autoritate.

Mi-ar fi la îndemână în  egală măsură să spun că într-o zi, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, voi fi mamă, şi nu vreau să trăiesc cu teama de a-mi vedea copilul sfâşiat, că în umanitatea unui om se răsfrânge umanitatea fiecăruia dintre noi, că nu vreau să văd un bestiar urban de fiare îngrozite de foame cum înjumătăţesc pe oricare dintre noi, dar că nu vreau să trăiesc într-o lume cu patrupede rotisate şi câini decapitaţi. Da, asta m-a oripilat adineauri într-un post de Facebook, un cap « înmatriculat » de câine comunitar îndepărtat de corpul său, într-o baltă de sânge. Dar nu ajungem nicăieri. Nu în forma asta de discurs. Nu aşa.

Iar de la un punct, am sentimentul că s-a scris prea mult bătându-se monedă pe subiectul acesta, încercând să juridificăm şi să normalizăm un arsenal de convingeri personale într-un veşmânt civico-administrativ, într-o critică acidă, scăpată de sub control. Avem un eveniment, o problematizare, potenţiale soluţii. Aş fi putut scrie acum un text cu iz de argumentare şi gândire critică, cu teză de demonstrat şi scheme logice, cu note de subsol şi referinţe bibliografice la coduri etice, conţinuturi morale, articole de lege. Dar eu caut un reper pentru o problematizare obiectivă, pe cât cu putinţă.

De aceea, pentru că în sufletul meu se zbat două drame, pentru că am sentimentul că valoarea vieţii în sine comportă, pentru unii, un mare caragialesc printre drepturile animalelor (brusc îmi amintesc de un turmentat care şi-a bătut calul până la moarte, făcând material de primă pagină ziarelor de acum cca un an) iar moartea pare unora mai neagră şi mai « înzestrată de finitudine » şi de tragedie când are vârste sau când se numără (puteau fi doi copii, nu unul ; puteau fi oameni în toată firea, nu neapărat copii- dar cu ce schimbă statistica evenimentul ?!), am ales doar să înşir un calup de întrebări care mie îmi par relevante în încercarea de a construi o dezbatere publică adunată :

• Cu ce este moartea unui om mai presus de moartea altor oameni care au murit în aceleaşi condiţii, din aceleaşi cauze, în acelaşi context ? (din nefericire, Ionuţ nu este singurul care a murit în maniera dramatică pe care toţi o cunoaştem).
• În diferenţele dintre viaţa unui animal şi viaţa unui om trebuie să ţinem cont doar de posesia raţiunii ? (în contextul dezbaterilor curente, am sentimentul că valoarea vitală în sine nu mai are niciun fel de preţuire, nicio relevanţă)
• Este universalizarea o cale de judecată favorabilă pentru generarea anumitor soluţii sau una necesară ? (de la un punct, iertaţi-mi intervenţia, uite o întrebare retorică).
• Cunoaştem implicaţiile morale ale eutanasiei ?
• Discutăm, în termenii actualei dezbateri publice, despre « crimă autorizată », despre « programe comunitare » sau « despre masacru » ? (din nou, am impresia că unii preferă să stea după o « perdea juridică »- facem ceea ce e corect, ce scrie la carte, cum dictează legea, ca într-o consolare menită să mai scadă din remuşcări. Cu alte cuvinte, se simte vreo diferenţă între a face ceea ce trebuie, ceea ce este mai comod şi ceea ce este mai la îndemână ?

Dincolo de toate, mai sunt câteva note de subsol.

La câteva zile de la tragedia micuţului, un post de ştiri aducea în atenţia conştiinţei publice cazul a doi copii- de trei, respectiv cinci ani- nesupravegheaţi, muşcaţi de un maidanez. Povestea lor nu a făcut valuri. Sunt două suflete tratate la circa unui ţinut rural. Şi încă ceva- insist- erau nesupravegheaţi.

Nimeni nu militează pentru o familie-panopticon, dar ce diferenţe există între un copil ţinut de mână şi un copil ţinut sub privire ?

Dacă tot facem din valoarea morală a vieţii un caiet de adunări şi scăderi (în curând cu un interval care tot tinde spre 0, în funcţie de criterii tot mai felurite, după câte bag de seamă), am mai dat peste ceva, cules tot din agora online :

« Numărul copiilor ucişi de indivizi care s-au urcat beţi la volan - 63
Numărul copiilor ucişi de părinţi - 302
Numărul copiilor morţi în spitale din neglijenţa personalului - 81
Numărul copiilor mutilaţi de părinţi alcoolici - 156
Numărul copiilor violaţi de pedofili - 322
Numărul copiilor vânduţi de traficanţii de carne vie - 249
Numărul bebeluşilor ucişi de mame - 178
Numărul copiilor ucişi de câinii fără stăpân –1. »

            Fiecare o să interpreteze « ierarhia morţii » după bunul plac. Pentru mine, în oricare dintre cazuri, aici a murit cineva. Iar moartea nu are vârste, gen, rasă. Nu vreau să moară şi alte suflete, doar pentru că mulţi formulează întrebările anapoda. Conformismul de fotoliu nu are ce căuta în povestea asta.