Fără motoarele motivării salariale, bugetarii trag ţara în jos

La 25 de ani de la despărţirea de comunism, în total dispreţ faţă de  ce se întâmplă în sistemul privat, bugetarii sunt plătiţi după principii păguboase, socialiste, indiferent de performanţe şi rezultatele muncii. Aceasta este explicaţia dezastrului din sistemul bugetar, că vorbim de educaţie, sănătate sau administraţie.

“Munceşti sau nu munceşti, acelaşi salariu primeşti”, aceasta e deviza în salarizarea bugetarilor.

Adăugând şi principiul capitalist, corect altfel, “să obţii foloase maxime cu eforturi minime”, avem coktailul exploziv al sistemului bugetar.

Că aşa stau lucrurile ne confirmă şi ministrul Teodorovici, căruia i-a scăpat porumbelul din gură când a declarat că 20%  dintre bugetari nu fac mai nimic, freacă menta, mai pe româneşte.

După 45 de ani de comunism şi 25 de ce-or fi fost, cultul muncii şi al lucrului bine făcut este grav afectat la români, spre deosebire de alte popoare.

S-a instaurat opinia că nu e imoral sau păcat să înşeli şi să  furi  statul, pentru că şi statul face acelaşi lucru cu noi. Schimbarea acestei componente din mentalul colectiv se face foarte greu, doar prin salarizarea strict în concordonanta cu performanţa şi rezultatele muncii.

Altfel, vom trăi mult şi bine cu un sistem bugetar-ghiulea, atârnată de gâtul României.

Şi lui Tariceanu, aliatul lui Ponta, i-a scăpat: „Majorarea cu 25% a salariilor din sistemul sanitar "pe o formula egalitarista" este o masura incorecta”.

A uitat când în 2007-2008 a făcut acelaşi lucru, dublând salariile bugetarilor la grămadă, indistinct, şantajat de PSD. Aşa că, mai uşor cu criticile de azi.

Şi Emil Boc a greşit cu Legea Salarizării ”unitare” a bugetarilor.  Adică bugetarii sunt “unitari”, fie că vorbim de un profesor care pregăteşte olimpici, sau de unul care freacă menta, nu face mai nimic pentru elevii săi.

Sau de un chirurg care operează pe creier sau pe inimă, şi altul care scrie reţete. Sunt “unitari”.

În 2004 în România funcţionau 850.000 de bugetari, şi nu murea nimeni. Tariceanu a urcat acest număr la 1,45 milioane, iar Boc l-a scăzut la 1,2 milioane.

Există opinii avizate care spun că 650.000 de bugetari sunt suficienţi.

Şi apropo de “drepturile” cetăţenilor, care ar trebui să primească venituri şi pensii minim garantate de la stat. Garantate de cine, de Dumnezeu?

Dacă economia nu merge, apare o criză mondială, un război, un cutremur devastator, nu garantează nimeni veniturile minim “garantate”.

Veniturile provin din muncă, talent şi creativitate.

Iar cei care se plâng că sunt săraci, să se mute în rândurile bogaţilor. Într-o societate democratică nimic nu te împiedică să faci ce au făcut Bill Gates sau Zuckerberg, inventatorul facebook-ului. Sau ceva mai simplu, o firmă de prestări servicii, să munceşti 20 de ore pe zi să te ridici până la nivelul celor bogaţi.

De ce nu fac ceva aşa de simplu şi posibil, plecând din sistemul bugetar? Pentru că un stat iresponsbil plăteşte sistemul bugetar, client sigur al pomenilor electorale, peste salariile din privat.  Pentru muncă mult mai puţină.

Nu spun de cei care au furat şi fură, de aceştia se ocupă justiţia, mai devreme sau mai târziu vor fi sancţionaţi de către instituţiile statului de drept.

Ca de obicei în articolele mele, ofer şi soluţii.

• Bugetul de stat să finanţeze doar instituţiile sale, după criterii de funcţionare şi performanţă strict definite prin contract şi controlate lună de lună. Nu cum a făcut cu TVR, care a ajuns la 140 milioane euro datorii, nu se ştie pentru ce.

De exemplu, şcolile după numărul de elevi pe care-i atrag, prin vouchere educaţionale dedicate şi conform progresului şcolar al elevilor, măsurat cu aplicaţii informtice. Nu îndeplinesc aceste condiţii, strict măsurate, rămân fără bani.

Spitalele, după numărul de operaţii şi complexitatea lor, după calitatea actului medical la standarde europene.

Instituţiile din administraţie după numărul cetăţenilor pe care-i deservesc şi calitatea serviciilor.

• Instituţiile aplică principiul sănătos din privat: salariaţi mai puţini, muncă mai multă, salarii mai mari, strict acordate după performanţa şi rezultatele muncii. Dacă un manager ignoră aceste cerinţe, rămâne fără bani imediat.
• Profesorii şi medicii să fie angajaţii instituţiilor respective, nu ai statului, iar instituţiile să-i plătească după performanţa şi rezultatele muncii, nu după criteriul comunist “grade şi vechime”, condiţie nici necesară nici suficientă pentru o prestaţie de calitate. Cui nu-I convine, pleacă în privat.
• Alocarea resurselor bugetare se face doar în funcţie de calitatea serviciilor, nu în funcţie de forma de proprietate. Finanţarea de bază urmează elevul, indiferent de şcoala unde acesta alege să înveţe, de stat sau privată. La fel decontarea prestaţiilor medicale de la CNAS. Fără o concurenţă reală între stat şi privat, instituţiile de stat profită de monopol, consumă mult şi oferă puţin.
• Mulţi funcţionari, inclusiv cei care freacă menta, pot fi înlocuiţi cu aplicaţii informatice şi computere, care nu fură, nu greşesc, nu mint, şi nu cer şpagă. Lumea informaticii a explodat în ultimii ani, şi exemplul altor ţări este încurajator. E aiurea să plătim funcţionari să facă ce fac computerele, la costuri infinit mai mici.

Nu-mi fac iluzii că vreo forţă politică aflată la putere sau în perspectivă de a prelua puterea va accepta o astfel de filosofie bugetară.

Din acest motiv România se va adânci în neputinţă economică, nu va fi capabilă să construiască infrastructura şi servicii de calitate pentru populaţie.

Medicii vor continua să emigreze în număr mare, educaţia nu va răspunde cerinţelor pieţei muncii şi noului context economic-social-politic, sănătatea consumă de 5 ori mai multe fonduri, comparativ cu 10 ani în urmă, la aceeaşi calitate, administraţia rămâne o gaură neagră care consumă şi produce puţin, insuficient.

Investiţiile străine nu se înghesuie să vină într-o ţară rămasă, din punct de vedere bugetar, în paradigma socialistă, din timpul lui Ceauşescu.

Acesta este preţul pe care îl plătim cu toţii, pentru incompetenţă şi lipsa de viziune a clasei politice, care-şi dă singură salarii bugetare mari.

Fără legătură cu performanţele şi rezultatele muncii.