El-arbitrul şi foamea de nimic

Agenda publică, croită în mod exagerat, dacă nu chiar absurd, după chipul şi asemănarea agendei media, abundă în nesfârşite discursuri pro sau contra clasei politice actuale sau trecute.

Fiecare tabără deţine adevărul, fiecare combatant este unicul posesor al informaţiilor corecte şi al zvonurilor care, o dată aruncate către interlocutor, îşi pierd acest statut devenind fapte sau argumente, nicicum altfel decât imbatabile.

În mod natural, aceste tabere nu se descurcă în jungla evenimentelor şi acţiunilor ce se desfăşoară pe scena politică într-un ritm cu adevărat ameţitor, cauzat de inconsistenţa şi lipsa de profesionalism a actorilor.

Asemenea unei corăbii înghiţite de furtună, ce caută lumina farului înfipt în ţărmul izbăvitor, aşa şi spectatorii-cititori sunt într-o permanentă căutare a luminii călăuzitoare care să le descifreze evenimentele, declaraţiile sau tăvalugul ordonanţelor de urgenţă. La prima vedere, un astfel de demers se înfăţişează ca fiind unul normal şi chiar de admirat, o încercare de a înţelege în profunzime lucrurile şi de a evita concluziile izvorâte din necunoştinţă de cauză.

În toate societăţile democratice, există editorialişti care analizează evenimentele politice şi economice, înclinând subtil şi constant balanţa în favoarea taberei pe care, în mod deschis şi asumat, o susţin. Aceşti editorialişti nu plantează însă idei şi argumente în mintea cititorilor, ci vin să completeze şi să-şi grefeze opiniile pe cele deja existente (rezultate în urma consumului de presă suficient de obiectivă şi responsabilă cât să-şi merite renumele de „the watch dog”) sau să-şi convertească oponenţii printr-o retorică nealarmantă şi civilizată.

În cazul publicului autohton, motivul ce stă la baza acţiunii de identificare a unui lider de opinie constă, în general, în lipsa aparatului critic propriu, lipsă cauzată de un cumul de factori: educaţia, cultura politică şi civică, experienţa de viaţă sau sistemul de valori şi principii al familiei sau grupului social în care fiecare îşi petrece cea mai mare parte din timp. Singura dar fundamentala condiţie, pe care această călăuză în ale politicii trebuie să o îndeplinească, este ca el sau ea să rostească doar adevărul pe care spectatorul-cititor oricum deja îl deţine! Altfel...eşti cu ceilalţi! Cu cei care nu ştiu, cu cei care distrug ţara şi nu înţeleg nimic din lumea înconjurătoare.

Pentru că a citi nu înseamnă neaparat numai a alcătui cuvinte din înşiruirea de litere şi spaţii, ci înseamnă a traduce înţelesurile şi subînţelesurile, a le filtra, a le pune într-un context ce presupune un bagaj semnificativ de cunoştinţe şi a nu lua de-a gata concluzia livrată de autor, şi pentru că aceste calităţi au devenit o rara avis în rândul publicului, au fost întrunite toate condiţiile pentru explozia unui anume tip de publicistică şi, implicit, a exponenţilor acesteia, a unui nou tip de mânuitor de cuvinte.

Omniprezent în peisajul media, departe de rolul pe care în mod natural şi onest ar trebui să şi-l exercite, El este arbitrul care declamă într-o tonalitate apocaliptică cine e "ăla bun" şi "ăla rău", împărţind binele şi răul în funcţie de propria-i judecată şi, de multe ori, în funcţie de propriile interese. Dacă politicienii sunt jucătorii-vedetă, ei bine, El-arbtirul este întruchipat de jurnalistul-comentator-analist-blogger.

Spre deosebire de editorialiştii din ţările-fanion, pe care în mod paradoxal le evidenţiază ca modele, El-arbitrul are o singură constantă: atacul furibund. Nu vrea să convingă, nu încearcă să demonteze argumentele potrivnice şi, în niciun caz, nu este interesat să caute soluţii. Raţiunea lui de a fi o constituie demolarea oricui îndrăzneşte să atenteze la imaginea jucătorilor-vedetă, pe care El-arbitrul îi susţine, sau a celor pe care jucătorii-vedetă favoriţi îi arată cu degetul.

Este imposibil să nu-l recunoşti. Mai mult, este aproape imposibil să-l ocoleşti. Îţi sare în albul ochilor de fiecare dată când deschizi pagina de internet a ziarelor romaneşti. Iar, atunci când crezi că ai scăpat, cuvintele scrise devin rostite şi El-arbitrul prinde formă şi culoare pe ecranul televizorului. El-arbitrul scrie editoriale, texte, comentarii, analize nu doar într-una, ci în mai multe publicaţii. Este peste tot şi poate aborda cu aceeaşi determinare şi tupeu orice subiect fierbinte care poate suscita interesul spectatorilor-cititori.
Teama de ridicol, născută din normele sociale, dispare o dată cu creşterea numărului de click-uri per articol. Orgoliul hrănit de salutările vecinului de bloc care îl recunoaşte atunci când îi vorbeşte din sticla plasmelor, respectul prefăcut arătat de colegii care-l înjură printre dinţi pentru că ei trebuiau să fie în locul lui, tutuiala cu politcienii abonaţi la studiourile de televiziune îi anesteziază total ultimele resturi de demnitate profesională.

El-arbitrul ştie. Şi, pentru că ştie, vorbeşte. Atunci când vorbeşte, de obicei acuză, înfierează, jigneşte şi manipulează. Manipularea este grosieră, aproape fără perdea, aproape fără teama că poate fi descoperit din simplul motiv că ei, spectatorii-cititori, aproape că cerşesc manipularea. Vor să fie validaţi de El-arbitrul. Mai mult, vor să primească noi gloanţe pe care să le tragă, a doua zi, pe holurile firmei, la o ţigară, în ceilalţi. Iar El-arbitrul simte acest lucru şi îşi continuă, zi de zi, seară de seară, tiradele pline de sofisme, urlate – uneori la propriu! - cu tonul unui procuror, stăpânul absolut al tribunalelor comuniste din anii '50.

Dincolo de lipsa de eleganţă, lăsând deoparte infatuarea şi înspăimântătoarea absenţă a dubiilor, ceea ce te revoltă dincolo de limite este ipocrizia de care dă dovadă. Tipologia acestei ipocrizii este şi ea una specială. El-arbitrul ştie că, în afara unui număr restrâns de oameni, adică cei implicaţi în presă sau în arcul guvernamental, spectatorii-cititori nu-i cunosc istoria, conexiunile şi, în multe cazuri, vechile prietenii cu politicienii, iar discursul său, din ce în ce mai populist, este credibil. În fiecare dimineaţă îmbracă costumul analistului imparţial iar partizanatul politic îl disimulează sub clişee prăfuite în care politicienii "îşi bat joc de oameni" şi „fură din banul public”.

Făcând un scurt apel la taxonomie, putem diferenţia în cadrul acestei specii (autointitulată în mod fraudulos: jurnalist) doua subspecii: El-arbitrul ideolog şi El-arbitrul plătit. Aşa cum îi zice şi numele, primul manipulează şi dezinformează pentru că el "ţine" cu politicianul X aşa cum un suporter este loial pâna la moarte echipei favorite, chiar dacă acest lucru presupune renunţarea la principiile şi valorile profesiei. Cea de-a doua subspecie, se află într-o situaţie ceva mai confortabilă. Banii primiţi prin intermediul contractului de consultanţă de imagine sau de management, pe care îl are încheiat cu diverse firmuliţe de partid, îl ajută să mintă, să extragă din context, să omită aspectele care-i dărâmă eşafodajul argumentaţiilor subrede cu o lejeritate înspaimântătoare.

El-arbitrul plătit manipulează cu gândul la următoarea factură încasată iar constrângerile morale se diluează proporţional cu numărul de zerouri. De celaltă parte, El-arbitrul ideolog îşi poziţionează favoritul deasupra celei mai mici bănuieli de corupţie sau incompetenţă, atribuindu-i exclusiv doar intenţii nobile şi îl creionează drept unica speranţă de mai bine, construindu-şi o realitate paralelă prin intermediul căreia mustrările de conştiinţă îşi pierd din consistenţă.

Indiferent de preşul sub care ascunde gunoiul (banii sau crearea propriei realităţi), revoltătoare, dincolo de limita suportabilităţii, rămâne ipocrizia. Fariseismul lui te cutremură visceral la fiecare lectură sau audiţie, iar succesul înregistrat de El-arbitrul sapă în fiecare zi şi dărâmă puţin câte puţin fundaţia încrederii în şansele ca acest popor să reuşească să separe pentru totdeauna valoarea de non-valoare, profesionistul de chibiţ, asumarea de laşitate.

El-arbitrul nu este un experiment nefericit, un rateu al naturii sau o creaţie diabolică. Are părinţi care l-au dorit şi l-au aşteptat. El-arbitrul s-a născut din teama românilor de adevăr. Este produsul relaţiei dintre dispreţul faţă de ştire şi extazul provocat de bârfă, de scandal. Este cea mai bună dovadă ca piaţa, în accepţiunea economică, funcţionează de minune în România, că cererea şi oferta se întâlnesc în fiecare zi prin intermediul baiţilor şi pixelilor şi că produsul livrat este cel care trebuie.

A te informa, a filtra informaţia, a judeca şi a analiza sunt verbe care dor şi care obosesc. Nimeni nu le doreşte.

Piaţa cere doar produse care să ostoiască foamea...de nimic!