DREPT LA REPLICĂ Radu Ioanid de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, despre un articol de blog din „Adevărul“: două neadevăruri flagrante

Radu Ioanid de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, SUA

Radu Ioanid, directorul Programului Internaţional de Arhive de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite, a cerut un drept la replică pentru a clarifica două echivocuri din textul de blog „Israelul recunoaşte că un român a salvat, în timpul războiului, evrei de la Holocaust. Căutăm supravieţuitorii“, semnat de Doinel Tronaru.

Ziarul „Adevărul“ i-a oferit dreptul la replică lui Radu Ioanid în ceea ce priveşte un articol scris de jurnalistul şi bloggerul adevarul.ro, pe platforma de bloguri Adevărul. Vă redăm mai jos poziţia sa, ca reprezentant şi al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, dar şi poziţia autorului textul publicat, în data de 2 martie 2015. 

Reamintim că bloggerii „adevarul.ro” au libertatea de a-şi publica singuri textele pe site-ul adevarul.ro, astfel că intervenţia editorilor asupra acestor articole este una care să se încadreze în termenii şi condiţiile stabilite de comun acord şi care să respecte Articolul 30 din Constituţia României. Cu toate că „Adevărul” încurajează dialogul, opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri şi nu reprezintă întotdeauna poziţia ziarului. 

Redacţia „Adevărul“ doreşte să păstreze transparenţa textelor găzduite şi să se asigure că autorii textelor publicate pe blogurile adevarul.ro – o platformă care se regăseşte în afara redacţiei – nu încalcă legile şi nici nu atacă demnitatea umană. 

Radu Ioanid: Două neadevăruri flagrante

Sub titlul „Israelul recunoaşte că un român a salvat, în timpul războiului, evrei de la Holocaust. Căutăm supravieţuitorii" domnul Doinel Tronaru publică în blog Adevarul.ro un articol care conţine două neadevăruri flagrante.

Primul neadevăr este cuprins chiar în titlul articolului: statul Israel sau mai precis Muzeul Yad Vashem investighează în momentul de faţă posibilitatea de a acorda titlul de drept între popoare lui Elemér Gyárfás. Acest titlu nu a fost acordat persoanei în cauză şi deci statul Israel nu l-a recunoscut ca salvator.  

Al doilea neadevăr flagrant este afirmaţia că „multă lume este scandalizată că, de exemplu la Muzeul Holocaustului din Washington – confuzie sau rea-voinţă? –, victimele deportărilor din Ardealul de Nord, executate de maghiari, sunt contabilizate la „Holocaustul românesc“ care urmează subtitlului fără acoperire şi jignitor pentru memoria victimelor „Holocaustul românesc nu a fost chiar românesc". 

€‹Muzeul Memorial al Holocaustului atât în expoziţia să permanenţă, cat şi în publicaţiile sale a ştiut întotdeauna să facă delimitarea elementară între victimele regimurilor Antonescu şi Horthy. Aceeaşi delimitare clară există şi în raportul Wiesel în cadrul căruia subsemnatul a fost vicepreşedintele părţii americane. Domnul Tronaru a reluat minciuna răspândită de persoane de rea credinţă sau care nu au vizitat niciodată Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington.

Ambele afirmaţii ale domnului Doinel Tronaru puteau fi verificate prin simple telefoane sau mesaje e-mail trimise la Ierusalim şi Washington. Acest tip de jurnalism decrediblizează atât pe autorul articolului menţionat mai sus cât şi publicaţia care îl găzduieşte. 

Doinel Tronaru, jurnalist: Cum am devenit „negaţionist“

Titlul este o parafrază la cel al lui Mihail Sebastian, „Cum am devenit huligan”, text esenţial pentru a înţelege istoria secolului XX în România, dar s-ar putea ca cei care şi-au făcut o întreprindere din gestionarea memoriei şi a suferinţei propriei etnii să nu înţeleagă exact la ce mă refer. Mi se pare o ironie să fii numit „negaţionist“ în urma unui articol care avea termenul „Holocaust“ (aşadar, recunoaşterea sa) încă din titlu.

• Niciodată nu am afirmat că titlul de „drept între popoare” a fost deja acordat de Yad Vashem doctorului Elemér Gyárfás sau că acesta ar fi primul cetăţean român căruia e posibil să i se acorde acest titlu. Yad Vashem, organizaţie reprezentând statul Israel, a admis totuşi că actul salvării a avut loc, conform mesajului primit de acolo, care spune textual: „We have examined the documents that you have submitted. The declarations show that Elemer Gyarfas helped Jews (s.n.), but unfortunately they don’t describe the circumstances of that help. One of the basic requirements of the Commission for the Designation of the Righteous is to have detailed testimonies, describing exactly what the nominated person did. Based on that the Commission then goes on to examine whether these deeds involved great danger to the person of the rescuer, whether the help he or she broke the law in order to help the Jews”. Tocmai acesta era sensul demersului nostru, de a obţine aceste mărturii detaliate până nu este prea târziu, demers căruia organismele specializate de genul preopinentelor ar fi fost salutar să ni se alăture.  
• Niciodată nu am afirmat că Muzeul Holocaustului nu face în mod deliberat distincţia dintre victimele lui Antonescu şi cele ale lui Horthy (mai exact, ale guvernului Szálasi) – în orice caz, raportul Comisiei Wiesel face această distincţie –, ci doar că „multă lume este scandalizată“ de aşa ceva, reacţie întâlnită de mine de multe ori de-a lungul vremii în presa românească. Aşadar, această stare de spirit există şi la ea mă refer, pentru că mi se pare simptomatică. Confuzia este inevitabilă pentru că toată lumea face referire la România ca întreg, în graniţele sale actuale, uitând sau ignorând statutul Ardealului de Nord în anul 1944, când s-au produs deportările în masă. Chiar dacă pe undeva se face distincţia între autorităţile antonesciene şi cele ale lui Szálasi, dacă evenimentele sunt puse în relaţie cu România sau cu „holocaustul românesc“ este exact acelaşi lucru, se induce ideea despre care vorbesc. Într-adevăr, nu cunosc exact situaţia de la faţa locului, relatările pe care le-am avut sunt la a doua mână (nu sunt atât de important ca Şova, pentru a fi invitat personal la Washington), dar această confuzie cred că este larg răspândită. Prin urmare, consider că intertitlul „Holocaustul românesc nu a fost chiar românesc” se justifică din plin. Este cu atât mai important şi semnificativ că persoane din Ardealul de Nord au fost salvate de la deportare şi moarte de un cetăţean al României rămas în graniţele acesteia, etnic maghiar şi fost senator al României, tocmai de aceea am insistat asupra acestei situaţii extrem de dificile în care s-a aflat dr. Elemér Gyárfás.

Mi-ar părea bine să ne concentrăm cu toţii pe găsirea persoanelor menţionate în documentele depuse la Yad Vashem şi pe obţinerea titlului pentru încă un cetăţean român decât pe dispute terminologice sterile.