Pauza intervenită de la ultimul articol până la această primă apariţie din anul 2014 se datorează, surprinzător, tocmai anumitor opinatori care au încercat să malaxeze ideile dezvoltate în acel ultim articol de la finele anului 2013. În acest sens, mi-am propus să mă documentez şi mai mult asupra temei legate de evoluţia învăţământului românesc şi opiniile exprimate de valoroşii noştri înaintaşi la care nu vrem să facem referire când evaluăm o stare de fapt.

Însăşi evaluarea presupune o etapă de analiză a ceea ce a fost şi este, în vederea eficientizării intervenţiei noastre asupra prognozatei creşteri calitative a ceea ce ne propunem ca finalitate. Prognozarea însăşi propune anumite modificări sau chiar schimbări de conţinut şi metodă în demersul evaluativ a stării de facto. Şi dacă „metafora căţeluşului” a cramponat ideea dezoltată, pe parcursul articolului anterior, într-o evaluare subiectivă a cititorului, asupra unei stări de facto, trebuie să căutăm şi să demonstrăm că sistemul este deficitar încă de la începuturi, modificările calitative fiind, pe parcursul timpului, destul de mici. Iar după Marea Revoluţie care ne-a scos din lanţurile comunismului nu s-a petrecut altceva decât o continuă orbecăire, fiind lăsaţi la umbra întunericului, moştenitori cu racile consolidate în vicii de mentatiltăţi, fără a reuşi să dăm deoparte vălul ignoranţei spre construirea unui obiectiv concret ancorat în realitatea post-comunistă, o realitate alienată care ne-a dezorientat atât asupra acţiunii (ce trebuia să facem?), cât şi asupra obiectivului (unde doream să ajungem?).

De aceea consider că toţi factorii în drept sunt răspunzători de ceea ce suntem astăzi, căci rezultatul poate fi constatat chiar prin însăşi evaluarea asupra experimentelor petrecute în sistemul românesc de educaţie post-revoluţionar, experimente care au debusolat atât genereaţiile de tineri cât şi părinţii acestora, părinţi prinşi în destructurarea societăţii şi contributori ai pseudo-valorilor moştenite până astăzi ca bază morală a unei lumi dezinteresate de bunul-simţ!

Voi expune astăzi ideile unui mare român care s-a afirmat pe scena elocinţei româneşti atunci când în anul 1887 este chemat la Bucureşti pentru a ocupa postul de profesor al catedrei de „Anatomie Patologică şi Bacteriologie”, după o fructuoasă activitate ştiinţifică desfăşurată la Viena (unde primeşte şi titlul de „Doctor”), Paris, Berlin şi Budapesta. Una dintre marile sale contribuţii aduse neamului românesc este de a fi introdus „vaccinarea antirabică” în ţara noastră. Este vorba despre Profesorul Doctor VICTOR BABEŞ (născut la 04.07.1854 în Viena, Austro-Ungaria şi decedat la 19.12.1926 în Bucureşti, România), autorul primului tratat de bacterilogie din lume, realizat în colaborare cu VICTOR. A. CORNIL, şi fondatorul şcolii româneşti de microbiologie. Despre acest personaj doresc să cred că am auzit cu toţii, însă puţini sunt aceia care cunosc cu adevărat profunzimile vieţii şi sufletului acestui om care s-a implicat în actul dezvoltării românilor pe scena derutantă a istoriei.

În acest context, chemat fiind la Bucureşti la anul 1887, după contactul şi aprofundarea realităţilor româneşti, susţine o conferinţă la „Cercul Profesorilor Secundari” în data de 15.11.1907, unde face afirmaţii cutremurătoare şi pentru ziua de astăzi, despre sistemul de învăţământ românesc, afirmaţii care trebuiesc reluate şi rejudecate chiar de către contemporanii noştri, în detrimentul uitării ca fenomen normal şi nu ca unul patologic.

Deschiderea conferinţei :

Civilizaţiunea nu este întotdeauna identică cu progresul şi de multe ori ea poartă în sine germenii degenerărei.
Există multe excrescenţe, boale ale civilizaţiunei, care în loc de a face ca omenirea să progreseze, o împiedică în dezvoltarea sa.


( ... )

noi înşine în ţara noastră prin o mentalitate particulară produsă din obiceiuri învechite, din principii rău pricepute, din prejudiţii şi tradiţiuni susţinem în detrimentul viitorului nostru nişte principii cari ne conduc la ruină.”    

După constatarea acestei stări generale de facto, existentă şi la ora actuală în mediul social şi cultural românesc, abordează situaţia copilului din acele vremuri, pe care vă las să o interpretaţi şi dumneavoastră, apelând la mecanismul paralelismului, comparând-o cu viaţa copilul de astăzi, pus în faţa realităţilor sistemice care doresc să-l formeze şi să-l redea societăţii ca membru sănătos contributor la înfăptuirea civilizaţiei şi progresului dorit de toţi actorii sociali.

în mai multe alte ţări civilizate de mult s-a început un sistem de reformare în favoarea îngrijirei sănătăţei corporale şi mentale ale copilului şi condamnându-se tirania dezastruoasă şi fără nici o valoare practică pentru viaţă, a sistemului de astăzi, adecă supraoboseala mentală, omorâtoare de trup şi de suflet.
          
Pe de altă parte, se afirmă în conferinţă:

Nu trebuie (...) să ne mirăm dacă astăzi naţiunile vechi ale Europei, mai cu seamă rasa latină a rămas în urmă unor naţiuni, ale căror deviză în învăţământ era de a crea oameni pentru viaţă şi pentru lupta de existenţă dându-se cea mai mare importanţă sănătăţei şi educaţiunei corporale.

Raportându-se la clasele sociale, iată cum continuă argumentarea “un individ” care nu poate fi pus sub semnul întrebării şi al îndoielii contemporane, caracteristică societăţii de astăzi:

Clasa mijlocie, burghezia, comerciantul, funcţionarul (...) crede că dacă băiatul său învaţă bine la şcoală şi face şcoli mai superioare, neglijând chiar cu totul exerciţiile corporale, necunoscând nici jocurile, (...), nici danţul, nici călăritul, nici limbile, nici muzica, poate să aspire la o situaţiune mai superioară.

progenitura acestor degeneraţi prin prea multă învăţătură va fi inferioară aceleia a unui tânăr care va fi cultivat în totdeauna şi corpul şi simţurile sale.

Şi iată cum ajunge la capitolul comparativ, în demersul său, dintre naţiunile civilizate şi naţiunea noastră:

în timpii din urmă s-a operat pe nesimţite o selecţiune extraordinară la diferite popoare, astfel încât putem zice că astăzi există o deosebire în ce priveşte sănătatea, capacitatea, vitalitatea, inteligenţa atât de mare între diferitele popoare civilizate ca niciodată. Mai ’nainte superioritatea naţiunilor era mai mult trecătoare, dar astăzi se produce o deosebire extraordinară din ce în ce mai pronunţată chiar printer naţiunile civilizate.

Astăzi, anume Englezii şi Americanii se desvoltă din ce în ce mai mult, în dauna celorlate popoare şi aceasta mai cu seamă graţie sistemului lor de educaţiune.

Nu vorbesc de Români, căci Românii care nu ştiu să citească şi să scrie, fiind din acest punct de vedere cei mai inferiori printre popoarele Europei, faţă cu aceste naţiuni nici nu pot concura şi deci astăzi nu au dreptul de existenţă ca naţiune civilizată


Din acest punct de vedere, probabil că situaţia nu este pe roze nici astăzi, dacă analizăm care este rata analfabetismului dar şi reuşita încadrării pe piaţa muncii a tinerilor absolvenţi de diferite şcoli, în raport cu nevoile solicitate de către piaţă, calitatea, abilităţile şi deprinderile indivizilor care solicită angajarea şi numărul de locuri ofertate de către întreprinzători. Iar constatarea şi ţinta propusă pot fi sumarizate, după cum ne sugerează finul observator, astfel:

Neapărat există mijloace pentru a descărca pe şcolarii noştri de lucruri inutile şi cari tocmai din această cauză produc cea mai mare oboseală spirituală.

Dacă pedagogii noştri (...) ar intra în esenţa învăţământului care trebuie să fie destinat pentru viaţă şi nu pentru omorârea spiritului şi pentru degenerarea corpului , ar găsi deci multe uşurări, reducând sau eliminând învăţătura doctrinelor inutile.

În sprijinul afirmaţiilor sale, Prof. Dr. V. Babeş aduce clasicul său exemplu, raportându-se la englezi şi americani:

În Anglia şi în Statele Unite din America prin reducerea studiilor inutile, de mult s-a ajuns la o reformă esenţială, adică la desfiinţarea cursurilor de după masă şi a celei mai mari părţi din lucrările de acasă, timpul liber fiind întrebuinţat pentru jocuri şi sporturi însă tot sub conducerea şcoalei. În adevăr, aceste dispoziţiuni sunt cauzele principale ale ridicării repede a sănătăţii şi a inteligenţii tinerimei engleze.”

În alte părţi însă ca şi la noi nu există nici o atare dispoziţiune şi elevii trebuie să înveţe în mod încordat zilnic 10-12 ore şi încă mai mult mai cu seamă înaintea exemenului.

Astfel, Prof. Dr. V. Babeş ajunge la aserţiunea de tipul „metafora căţeluşului” (din articolul precedent), mult răstălmăcită şi interpretată unidirecţional, fără a fi pusă în valoare cu toate potenţialităţile sale obiective, încercându-se depăşirea stadiul subiectiv-proxim la care se părea că face referinţă, în fapt reprezentând o metaforă generală ce pune în ecuaţie însăşi sistemul românesc de învăţământ actual la care ne raportăm viitorul. Iată ce spune V. Babeş, în sprijinul constatărilor pe care le-am observat :

Dacă calculăm că orele ocupate acasă, adesea întrec chiar orele de cursuri, vedem că de multe ori şcolarul este ocupat 10-13 ore pentru şcoală, astfel încât nu-i rămâne nici timp pentru somn, nici pentru mâncare şi digestiune, nici pentru recreaţie. Nu are decât câteva momente între orele de şcoală, pentru jocul în aer liber,  încolo nimic, nici pentru sport, nici pentru cultivarea frumosului, nici pentru viaţa de familie, nici pentru învăţarea practică a limbilor moderne, sau a oricărei ocupaţiuni care ar putea să-i fie de folos pentru viaţă.

Nu este destul ca profesorul să spună elevilor că trebuie să priceapă lecţia după expunere şi că nu trebue să înveţe acasă, căci elevul supraobosit pierde calitatea de a pricepe, devine fatalminte neatent şi dacă n-a prieceput tot, va învăţa acasă; trebue descărcat elevul mai întâiu de programa prea încărcată pentru ca în adevăr să poată învăţa lecţiunea în ora de expunere şi că de fapt să nu înveţe acasă.

Mijlocul cel mai bun, pentru a reduce lucrările de acasă, va fi dacă profesorul predă materia programei în mod cât se poate de uşor de priceput, să nu întrebuinţează tot mereu teroarea notelor prea mici, şi văzând că elevul n-a priceput, se caută vina şi în sine şi se revine mai bine pentru a face să priceapă toţi elevii bine lecţiunea chiar în timpul orii.


Devine interesant de urmărit cum vede soluţionarea acestei chestiuni însăşi Prof. Dr.V. Babeş:

După părerea mea , ar trebui deci reduse nu numai orele de şcoală, dar mai cu seamă lucrările de acasă. În ce priveşte prima parte, se obţine în străinătate cu uşurinţă prin reducţiunea materiilor aproape la jumătate, astfel încât, cum am zis, elevii n-au şcoală decât dimineaţa.

În tesă generală , învăţământul nu trebuie să fie schematic, ci trebuie să individualizeze, căutând profesorul ca în limita programului să fie cât de uşor de priceput şi să ajungă pe calea cea mai uşoară la executarea programului. Neapărat, nu putem suprima cu totul nici lucrările de memorizare, nici de scris, nici problemele.


Dacă vom analiza profund această propunere, cred că vom fi cu toţii surpinşi şi puşi pe gânduri, ceea ce nu este însă de ajuns; căci analiza de fond ar trebui executată de către factorii în drept şi specialiştii în pedagogie, didactică, psihologie, etc. care au datoria de a structura atât programele şcolare cât şi fondul desfăşurării activităţii de învăţare, de la cel mai mic nivel până la cel superior.

De ce trebuie reconsiderată abordarea educaţională la nivelul învăţământului românesc? Acelaşi Prof. Dr.V. Babeş ne răspunde:

Eu nu găsesc nici un folos pentru viaţă, dacă un elev învaţă bine şi în mod egal toate doctrinele (n.a. materiile, obiectele de studiu), adică după sistemul de astăzi de clasificare a elevilor. Din contra, aşi distinge mai mult pe un elev care excelează numai în matematici sau numai în ştiinţele naturale, decât pe acela care ştie mai mult sau mai puţin toate. Astăzi însă, un talent matematic sau în ştiinţele naturale, este cu totul suprimat şi rămâne repetent dacă nu cunoaşte toate în mod perfect. Nu zic că nu trebue ca fiecare elev să aibă noţiuni de toate (...). Aceşti elevi sunt azi forţaţi în detrimentul dispoziţiunei lor să-şi omoare spiritul cu învăţarea exclusivă tocmai a materiilor pentru cari nu au nici o tragere de inimă şi care nu-i folosesc la nimica, pe când vor neglija tocmai specialitatea pentru care au cea mai mare dispoziţiune. Se înţelege deci de la sine, că clasificarea de azi se face în detrimentul progresului intelectual al ţării.

Cât despre modalitatea de evaluare a elevilor, atât de subiectivă şi de uşor manipulabilă, iată ce afirmă venerabilul profesor:

trebue (...) modificat şi modul de clasificare şi de apreciere a elevilor. În genere, nu ne putem mult baza în aprecierea elevilor pe lucrările făcute acasă, mai cu seamă pe cele scrise, şi pe rezolvirea problemelor, acestea fiind făcute mai mult de alţii. Memorizarea ca atare este o muncă cerebrală inferioară care nu aduce mult folos elevului. Trebue deci renunţat la memorizarea atâtor poezii, atâtor clasici vechi, a miilor de date istorice, a multor date geografice, de sintaxă, de matematică, de sistemică şi de amănunte inutile în ştiinţele naturale care se uită aşa de uşor şi care pot fi întotdeauna găsite în toate enciclopediile.

Lucru demonstat astăzi prin faptul că, dacă englezii şi americanii au ajuns unde au ajuns, au ajuns acolo pentru că interesul lor a fost direcţionat către partea pragmatică a realizării progresului, lucru ce nu poate fi tăgăduit dacă dorim să fim obiectivi în analiza noastră.

Concluziile fundamentale la care ajunge Prof. Dr. V. Babeş sunt, din punctul meu de vedere, de o actualitate surprinzătoare şi demne de a fi luate în calcul, chiar dacă sunt enunţate de peste 100 de ani în urmă, fiind formulate astfel:

1. „Lucrul principal de evitat este specializarea prea de vreme în nişte ştiinţe grele şi de obiceiu inutile şi forţată în detrimentul unui învăţământ general uşor de priceput şi util pentru viaţă. Şcoala ideală va trebui să caute să prezinte toate materiile astfel încât fiecare elev să găsească modul de a dezvolta dispoziţiunile sale speciale ca pregătire pentru o specializare ulterioară.

2. „Trebue ca fiecare şcoală să poseadă loc spaţios pentru jocuri şi grădină precum şi persoane speciale bine pregătite în igiena corpului şi în toate sporturile şi jocurile şcolare, căci persoanele nepregătite cari conduc astăzi în mare parte aceste lucrări, fac mai mult rău decât bine.

3. „Neapărat un atare profesor care nu va zice ca profesorul de astăzi: „ascultă ce zic” ci „fă ce fac eu”, sacrificând tot timpul său, toată inteligenţa sa până la finele carierei sale, elevilor, va trebui să fie bine răsplătit şi trebue găsit modul de a fi distins şi gradat în mod mult mai larg decât în prezent.

4. „În orice caz mai cu seamă la noi în ţară, unde sitemele dezastruoase economice şi educative au compromis chiar şi rădăcina vitalităţei noastre – astfel încât în tesă generală – românul a devenit mai puţin resistent decât alte naţiuni civilizate, faţă cu agenţii boalelor şi a degenerescenţei – se impune de urgenţă forma aceasta nouă de învăţământ de mult adoptată  în ţările cele mai înaintate şi în care educaţia fizică şi sanitară ocupă un loc cel puţin egal cu cea mentală chiar în programa oficială a învăţământului (...).

Readucerea în discuţie a unor puncte de vedere exprimate de peste 100 de ani în urmă ne poate surpinde şi plăcut şi neplăcut, dacă vom pune în balanţă nivelul la care s-a putut gândi şi ritmul anevoios în care ne căutam astăzi cărturarii ... de altfel, în altă parte şi nu acasă, după cum o poate dovedi experienţa noastră de zi cu zi!

Somnul nostru trebuie să se termine în dimineaţa care va începe de unde am rămas în istoria noastră zdruncinată, adică va trebui să încercăm un exerciţiu de imaginaţie şi să reuşim depăşirea cât mai rapidă a momentului comunist care ne-a tarat atât intelectual cât şi moral, dând naştere unui  trăi sugrumat în fiecare zi de debandada totală a ideilor care ne înăbuşă firea noastră naturală, convertită la alt tip de trăire decât cea firească nouă!

E clar că nu putem fi ca englezii sau americanii dar, în acelaşi timp, e foarte clar că putem învăţa metoda prin care au devenit eficienţi şi domină acum, spaţiul universal, atât din punct de vedere economic cât şi cultural!