Cum am fost reînmatriculat

Exmatricularea lui Nicolae Manolescu a survenit la doi ani după Revoluţia din Ungaria DESEN Vali Ivan

Nu ştiu dacă mai este întrebuinţat astăzi verbul a exmatricula. Înţelesul lui este a scoate din matricula şcolară. Altfel spus, a elimina din şcoală. Când, în octombrie 1958, am fost dat afară din facultate, fără drept de reînscriere, verbul era aşa-zi-când la modă în limbajul universitar.

Timp de treisprezece luni, m-am luptat cu morile de vânt, ca să fiu reînmatriculat. În toamna lui 1959, am reuşit, cu ajutorul a doi oameni. Sunt 55 de ani de atunci. N-am uitat niciun detaliu al nefericitei întâmplări. Multe le-am aflat după 1989 dintr-un lung articol al lui Pavel Ţugui despre tatăl meu, publicat în revista „22“ şi reluat într-o carte. Cu atât mai mult nu i-am uitat pe cei doi oameni care nu s-au temut, ca atâţia alţii, să intervină unde trebuia, contrar uzanţelor şi fricilor vremii.

Rudă cu Andrei Oţetea

Despre cel dintâi a fost vorba în articolul meu de acum două săptămâni din această pagină: Andrei Oţetea. De altfel, aniversarea lui a fost cea care mi-a reamintit povestea reînmatriculării mele. Istoricul Andrei Oţetea (1894-1974) era văr primar cu tatăl meu, originari amândoi din Sibiel, un sat aparţinător de comuna Sălişte, judeţul Sibiu, celebră pentru a fi dat şapte academicieni.

După studii la Sibiu şi Braşov şi Facultatea la Bucureşti, Oţetea şi-a trecut doctoratul la Londra, cu o teză despre istoricul italian Francesco Guicciardini (1483-1540). Specialitatea lui fiind istoria medie, a publicat o carte despre Renaştere şi Reformă.

După dispariţia lui Mihail Roller, istoricul de serviciu în primii ani de comunism, cu o „Istorie a României“ din 1947 care a reprezentat întâia falsificare sistematică a domeniului, Oţetea a devenit academician, director al Institutului de Istorie (actualmente) „Nicolae Iorga“ şi ambasador al României la UNESCO. A publicat cartea, cu un mare ecou în epocă, „Karl Marx – Însemnări despre români“, în decembrie 1964, coautor fiind istoricul polonez Stanislaus Schwann şi nu S. Essaim, cum a apărut în prezentarea mea de acum două săptămâni. (Rectificarea o datorez unui e-mail al domnului Cristian Vasile, căruia îi mulţumesc.)

Memorii către instituţii

Exmatricularea mea a survenit la doi ani după Revoluţia din Ungaria, pe un fond represiv, odată trecută teama autorităţilor de un eveniment asemănător la noi. De la Filologia bucureşteană au fost daţi afară în 1958 numeroşi studenţi, viitorii critici literari Valeriu Cristea şi Ieronim Tătaru, între alţii.

Fiecare individ avea un dosar alcătuit de serviciul de cadre, în care figurau date despre părinţi, rude, apropiaţi.

Motivul a fost, în cazul meu, dosarul. Iată alt cuvânt care nu mai circulă azi cu înţelesul de odinioară: fiecare individ avea un dosar alcătuit de serviciul de cadre, în care figurau date despre părinţi, rude, apropiaţi. Părinţii mei fiind deţinuţi politici între 1952 şi 1954, eu, ca fiu, eram socotit automat indezirabil.

Am început să scriu memorii (încă un cuvânt care are azi un sens diferit), adică cereri de revenire asupra sancţiunii. Cel care le redacta era bunicul meu matern, care fusese avocat. Stilul lui mi se părea a ţine de alte vremuri, aşa că am rescris memoriile pe limba mea. Le expediam la foruri. Adică, la Ministerul Învăţământului şi la partid.

Oţetea mi-a sărit în ajutor. Singurul care s-a încumetat. Secretarul general al Universităţii îi inventase tatălui meu un trecut de legionar, pe care nici Securitatea nu-l confirma. Ceea ce complica lucrurile.

Intervenţia lui Cornel Burtică

Din articolul menţionat al lui Pavel Ţugui, am aflat cui se adresase Oţetea: prim-ministrului, preşedintelui Academiei şi altora. Singurul care a răspuns – iată-l pe al doilea om de sprijinul căruia
m-am bucurat – a fost Cornel Burtică, pe atunci secretar cu propaganda şi cultura al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor (CC al UTM).

Părinţii mei fiind deţinuţi politici între 1952 şi 1954, eu, ca fiu, eram socotit automat indezirabil.

Am fost reînmatriculat de pe o zi pe alta, după un an de memorii fără efect, în urma deciziei lui Cornel Burtică. (În paranteză fie zis, cartea mea despre Sadoveanu din 1976 a putut apărea tot graţie intervenţiei lui Cornel Burtică, ajuns între timp secretar al CC al PCR, după ce fusese blocată de Cenzură, ca urmare a unei reclamaţii a lui Mihai Ungheanu, conform căreia n-aş fi acordat suficientă atenţie specificului naţional al scriitorului).

Cei care n-au trăit epoca nu pot înţelege ce riscuri enorme presupuneau intervenţii de felul acesta. Mai ales fiind vorba de deţinători ai unor funcţii oficiale. E cât se poate de reconfortantă ideea că au existat şi oameni curajoşi.