Motto: Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Domnul Iisus Hristos)

Duminica aceasta, a treia din Postul Mare, este închinată cinstirii Sfintei Cruci. Altar al dragostei jertfitoare a Domnului, Crucea ne aduce aminte de Patimile Sale. Cât chin, câtă umilinţă, câtă batjocură a îndurat Creatorul nostru din partea noastră, a umanităţii. Răstignirea Sa nu este decât  consecinţa păcatelor noastre.  Mândria, egoismul şi altele asemenea lor s-au cuibărit sub interesele de moment şi, deranjate de lumina Adevărului divin, au răcnit criminal spre Pilat, în Vinerea Mare: Răstigneşte-L, răstigneşte-L. Şi, uite aşa, mai marii Ierusalimului, manipulând propriul popor, au reuşit nemaivăzuta grozăvie: omul, creat din dragoste, răspunde cu ură Creatorului său, omorându-L pe Dumnezeu, pentru că îi încurca afacerile.

Dar Hristos ne recomandă să Îi urmăm asemenea, lepădându-ne sinele egoist şi mândru şi purtându-ne crucea, pe Golgota vieţii noastre. Adică să îndurăm creştineşte scuipările, batjocurile, umilinţele, palmele şi toată suferinţa acestei vieţi, cu ochii sufletului la răsplata Răscumpărării prin răstignire. Parte din această suferinţă este generată şi de lăcomia crescândă global a unui sistem capitalist ce se apropie de limitele dezumanizării. În acest război mondial economic între puternicii planetei, un important rol îl joacă resursele energetice. Între ele, de câteva decenii, au apărut controversatele gaze de şist.

Noi nu suntem stăpânii, ci administratorii acestei lumi, pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. 

Poate că te întrebi, cititorule, ce legătură are Biserica cu gazele de şist şi de ce nu-şi văd preoţii de treaba lor? Răspunsul vine de la Sanctitatea Sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, supranumit şi „Patriarhul Verde“ deoarece este un susţinător al ecologiei: Lumea crede că bucuria vine din câştig şi din acumularea bogăţiilor, a gloriei, a rangurilor şi a altor plăceri. Interesele financiare pun anumite presiuni pe politicieni, dar trebuie să înţelegem că noi nu suntem stăpânii, ci administratorii acestei lumi, pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Ar trebui să avem grijă de această lume, pentru ca să o punem, responsabil, în mâna generaţiei următoare. Cuvântul “ecologie” provine din limba greacă: “eco” şi “logos”, unde “eco” (oikos) înseamnă „casa noastră” (am folosit diverse surse).

Din nefericire, refuzul de a ne lepăda de sinele nostru cel rău şi de a purta crucea se transformă, la figurat, în punerea de cruce: eşec, dezastru moarte. În planul resurselor globale şi al ecologiei situaţia este identică. De aceea, uitându-mă spre orizontul de unde apar, ca nişte umbre neclare, sondele Chevron, eu văd nişte cruci, pe care administratorii acestei ţări vor să le înfigă în câteva perimetre concesionate, spre marcarea viitoarelor morminte ale ecologiei (atenţie, nu morminte ecologice). De ce spun asta? Foarte simplu: pentru că nimeni nu se oboseşte să ne lămurească situaţia controversată a exploatării gazelor de şist. Lipsa de dialog este întotdeauna generatoare de îndoială, care, la rândul ei, naşte teorii ale conspiraţiei.

Iată nelămuririle mele, pe scurt:

1. Secretizarea unor substanţe folosite în procesul de fracturare hidraulică. Fiecare şist de exploatare presupune reţete chimice specifice ale lichidului de fracturare. În America, ţara care a inventat tehnologia corespunzătoare, se ştie oficial că este vorba de un număr de 750 de substanţe chimice folosite, din care se cunosc bine doar 353 (în 2011), unele dintre acestea fiind dovedite ca toxice sau potenţial toxice. De asemenea, în 2009, 279 de fluide de fracturare aveau cel puţin o substanţă clasificată ca „proprietară” sau „strict secret”. Aceste substanţe nu se duc în pământul unui privat deşi, legal, poate părea aşa, deoarece fluidele de fracturare sunt proprietatea companiilor, care (în mod curios) nu sunt obligate să le facă publice. Companiile însă pleacă, iar noi rămânem sub tălpile noastre, la mare adâncime şi presiune, cu substanţe necunoscute, despre care nu ştim bine ce efect au asupra mediului.

2. Riscul de poluare. Exploatatorii nu pot garanta lipsa totală a riscurilor de catastrofă ecologică, din trei motive: existenţa unor cazuri de poluare, existenţa unor studii care susţin potenţiale riscuri datorate lipsei de control total asupra proceselor tehnologice şi existenţa unor studii controversate, elaborate de instituţii finanţate de găzari sau intermediari. Mai putem adăuga şi existenţa unor campanii intense de lobby asupra autorităţilor şi specialiştilor, din partea companiilor interesate, chestiune ce iarăşi naşte întrebări.

3. Tăcerea bruscă sau răzgândirea decidenţilor politici. Anul trecut, liderii politici anunţau moratoriu asupra gazelor de şist, până la efectuarea unor studii „serioase“, ce se prefigurau a fi gata prin 2014 (deşi studii deja existau). Studiile „serioase“ n-au apărut încă, dar moratoriile au dispărut. Mai mult, sunând a tachinare, americanii s-au arătat bucuroşi de „reconsiderarea” poziţiei românilor în faţa viitorului economic „deschis”. Coincidenţă sau nu, chiar în ziua în care ONG-urile au protestat faţă de lipsa de dialog, pe agenţiile de ştiri apărea informaţia că în Marea Neagră s-a găsit o importantă resursă de gaz convenţional.

4. Imposibilitatea ieftinirii gazelor. În mod repetat am fost anunţaţi că România trebuie sa liberalizeze preţurile la gaze. S-au şi publicat etapele de liberalizare, care arată clar o evoluţie ascendentă şi deja negociată a preţurilor, indiferent de provenienţa gazelor. Neîncrederea este crescută şi de recentele evoluţii în privinţa preţurilor la energiile regenerabile, care în loc să scadă, după cum se anunţa, au crescut atât de mult încât, în Bulgaria, oamenii au dat în clocot. Şi atunci, de ce se tot susţine că gazele de fractură vor ieftini factura?

5. Iluzia creşterii economice. Din 1989 creşterea economică este o permanentă fata morgana. România a intrat în capitalism cu o putere economică mai mare decât cea actuală, conform statisticilor, dar şi concretului vieţii de zi cu zi, manifestat în puterea de cumpărare. Mai întâi a decăzut industria, au urmat privatizările pe genunchi şi, mai nou, preluarea  resurselor naturale, aproape gratis, de către concesionari majoritari străini. Importurile masive de mărfuri scot zilnic din buzunarele românilor bani care ajung peste hotare.  Aşa am ajuns să vedem cu ochii proprii sărăcirea unei ţări, urmată de traiul pe împrumut (sau din comisioane pentru descurcăreţi) şi, în final, apariţia colonianismului economic. Declaraţii pe acest subiect sunt din destul prin presă, iar nivelul salariilor de la buget reflectă slaba forţă economică pe care o mai avem. Încă puţin şi îi punem şi economiei româneşti cruce.

De aceea, abia după lămurirea acestor chestiuni, voi vedea în locul crucilor aduse de Chevron nişte sonde, aducătoare de lumină, căldură şi prosperitate acestui neam.