Creşterea salariilor din Educaţie, la Paştele Cailor

Faptele brute arată aşa: potrivit art.55 din OUG nr.114/2018, de la 1 septembrie 2020, salariile de bază din sistemul de învăţământ trebuiau mărite la nivelul din 2022 prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 a salarizării. Prin OUG pentru rectificarea bugetară, din 18 august 2020, guvernul Orban Ludovic a decis amânarea creşterii salariilor cu un an, până la 1 septembrie 2021.

Justificarea publică a măsurii este una ce va rămâne în conştiinţa colectivă: „E ca într-o familie – când îţi scad veniturile şi abia mai ai bani de mâncare, de plata chiriei, nu te duci să-ţi bei banii la cârciumă.” Nu este cazul să sondăm prea mult subconştientul premierului Orban pentru a ne întreba de ce realizează comparaţii spontane cu referinţe din registrul bahic, însă modul expeditiv în care a fost anunţată decizia sublimează dispreţul celui cocoţat pe scaunul Brătienilor faţă de „dăscălime”.

Reacţia anemică a sindicatelor la decizia guvernului Orban nu trebuie explicată doar prin faptul că liderii sindicali nu s-au deranjat să-şi strice bronzul superb dat de soarele lunii august, cum spuneau unele voci răutăcioase, ci prin dorinţa de a le fi prelungit privilegiul de a primi salariul în schimbul activităţii sindicale. Răsplata docilităţii nu s-a lăsat mult aşteptată, ci a venit prompt! Trai neneacă pe banii statului, în condiţiile în care sindicatele sunt organizaţii publice de drept privat, însă liderii sindicali sunt asimilaţi unor slujbaşi ai statului!

Portavionul sistemului universitar din România, după cum îi place să se prezinte Consiliului Naţional al Rectorului, a acţionat după cum era previzibil: prin tăcere! Nici nu putea fi altfel în condiţiile în care onoratul rector Câmpeanu, iute la reacţii când era vorba de ocuparea unor poziţii de putere, a devenit subit mut când e vorba de apărarea intereselor celor care trăiesc din salariu. Chiar aşa, de ce nu propune Consiliul Naţional al Rectorilor un referendum în universităţi cu întrebarea „Sunteţi de acord cu blocarea anului universitar 2020-2021 dacă nu se aplică prevederile Legii nr.153/2017?” Sunt naiv: cum să vină Rectorul Câmpeanu cu o astfel de iniţiativă, doar şi-ar pierde un viitor loc eligibil pe lista PNL!

Personal sunt de părere că, atunci când o naţiune trece prin momente dificile, fiecare dintre noi trebuie să acceptăm un sacrificiu individual. Blocarea creşterii salariilor în sistemul de învăţământ nu este întâmplătoare. Pentru a putea trece hopul alegerilor din acest an, luând în continuare împrumuturi la costuri mari dar totuşi suportabile, pentru a nu fi trecută România la categoria „gunoi” de către agenţiile internaţionale de rating, guvernul Orban, prin ministerul Finanţelor, s-a angajat să fie „prudent”, iar după alegerile parlamentare să pornească morişca măsurilor de austeritate. Cu un deficit bugetar prognozat pentru acest an de cca 9%, ne îndreptăm spre scenariul anilor 2009-2010 (în anul electoral 2009, deficitul bugetar a fost de 8,5% şi a fost adus de tandemul Băsescu-Boc, prin măsuri de austeritate, la 6,4%, în 2010).

„Paştele Cailor” este metafora adecvată în condiţiile în care avem o ecuaţie cu două necunoscute: cât va dura pandemia şi cât de profundă va fi criza economică subsecventă. Ceea ce ştim sigur este că statele membre ale UE au fost „iertate” de deficitul excesiv (ce depăşeşte 3%) doar pentru acest an. Este probabilă extinderea „iertării” şi pentru 2021, însă România este obligată să înceapă acţiunile pentru revenirea la un deficit bugetar mai mic de 3%, ceea ce implică, neîndoielnic, măsuri de austeritate. Prin OUG pentru rectificarea bugetară, PNL a deconspirat ce urmează să facă imediat după alegerile parlamentare: îngheţarea prevederilor Legii salarizării 153/2017, iar creşterile salariale de la 1 ianuarie 2021 nu vor mai avea loc. Cine a luat, să fie primit, cine nu, „ciocu` mic, că suntem noi la putere!”.

În urma decalării creşterii salariilor în Educaţie de la 1 ianuarie 2022 la 1 septembrie 2020, cadrele didactice ar fi avut o creştere a venitului de aproximativ 300 lei/lunar. Pentru unele categorii de bugetari este o sumă insignifiantă, însă pentru colegii aflaţi la începutul carierei este încă un factor demotivant şi generator de frustrare. Oare ce vor spune colegii profesori, chemaţi să interacţioneze zilnic cu zeci de copii şi tineri, unii dintre aceştia posibili purtători asimptomatici ai COVID-19: este corect ca în sistemul medical să fie luate bonusuri cât un salariu al unui profesor la început de carieră, iar în şcoli să nu fie plătiţi nici măcar 300 de lei acordaţi prin voinţa suverană a parlamentului?

Cum spuneam, atitudinea rezonabilă este de a dovedi solidaritate în momentele de criză. Este însă moral să le fie cerută cadrelor didactice „înţelegere” când văd ce se întâmplă în restul sistemului public?

Ce observă cadrele didactice? Sistemul medical a fost trecut încă de la început pe gradaţia maximă, iar ierarhia este oricum generatoare de frustrare, în condiţiile în care un asistent medical are venituri (fără cele temporare din perioada pandemiei) mai mari decât ale unui profesor de liceu cu gradul I şi spor de doctorat. Recent, pentru cei care lucrează cu informaţii secret de stat a fost promulgată legea care le oferă un spor de 25% din salariul de bază. Guvernul Orban s-a eschivat în a lua o decizie care ar fi curmat situaţia scandaloasă şi unică în lume în care pensiile sunt mult mai mari decât salariul, iar sumele uriaşe încasate de magistraţi sunt sub 20% rodul contributivităţii. În locul unei legi cu iz de prostire a electoratului precum cea edictată de Parlament, guvernul Orban putea emite o OUG (doar e campion absolut la aceste iniţiative!) prin care toate pensiile să fie supuse unui regim uniform de impozitare, astfel încât orice viciu de neconstituţionalitate nu ar mai putea fi invocat de cei „6 magnifici” din Curtea Constituţională care trebuie să decidă asupra propriilor venituri. Nu mai e cazul să discutăm de hazardul moral cu care operează guvernul Orban, atunci când decide mărirea salariilor din Direcţiile de Sănătate Publică, deşi dovezile lipsei de profesionalism şi indolenţei sunt nu doar numeroase, ci şi revoltătoare, pentru că în joc este vorba de sănătatea şi viaţa oamenilor.

Aceste exemple sunt doar fragmente din ceea ce în ştiinţele politice se ştie de mult (de exemplu, logica acţiunii colective a lui Mancur Olson): resursele publice nu sunt împărţite onest şi obiectiv, ci grupurile cele mai bine organizate reuşesc să-şi apere mai bine interesele. Profesorii, cu decenţă, nu au cerut compensaţii pentru utilizarea echipamentelor proprii în semestrul al doilea al anului şcolar 2019-2020, nici plata unei părţi din energia electrică şi costul abonamentului la internet pentru exercitarea meseriei. Ar fi şi indecent să o facă, însă cred că noi, profesorii, avem dreptul moral de a nu fi consideraţi un segment marginal şi nesemnificativ al societăţii, care poate fi batjocorit de către politicieni efemeri. Cred că prevederea legală prin care salariile din sistemul educaţional vor creşte de la 1 septembrie 2021 va fi şi ea încălcată (la fel cum s-a întâmplat cu jurămintele şi promisiunile solemne că „sunt bani în buget!”), iar eventuale măriri de salarii se vor realiza abia în 2024, alt an electoral. De aceea, „dăscălimea”, cum ne spune din vârful buzelor genialul conducător Orban Ludovic, are două opţiuni: proteste colective pentru respectarea nu doar a prevederilor legale, ci şi a obiectivelor „României Educate” sau acţiuni judiciare colective, aşa cum s-a întâmplat după anul 2008. 

Desigur, există şi varianta Consiliului Naţional al Rectorilor: tăcerea laşă şi complice!