Corectitudinea politică de dreapta

Textul meu „Zece jidani mititei“, publicat anterior pe blogul Adevărul, a stârnit câteva reacţii cărora doresc să le răspund în continuare. În primul rând reducerea textului meu – atât de către domnul Andrei Cornea, cât şi de către domnul Andrei Pleşu – la un mesaj antisemit este un proces de intenţie săvârşit cu o rea-credinţă şi o superficialitate atât de evidente, încât, vorba domnului Cornea, nici nu ar merita o replică.

Consider că textul scris este – cât se poate de clar şi limpede – în afara oricărui dubiu, iar a presupune că întrebarea mea, adresată domnului Cornea, dacă ar mai fi fost de aceeaşi părere dacă titlul Agathei Christie ar fi conţinut un cuvânt asupra căruia suntem cu toţii de acord că nu poate fi folosit azi, precum „jidan” – face trimitere la apartenenţa etnică a domniei sale – este, repet, un proces de intenţie ignobil. Nu doar că această apartenenţă etnică nu este de notorietate, dar chiar dacă ar fi – nu are absolut nici o importanţă în argumentaţia mea. Întrebarea mea nu-l vizează pe domnul Cornea în calitate de evreu – şi în definitiv nici nu-l vizează pe domnul Cornea decât în mod întâmplător, ca exponent al unui punct de vedere. Întrebarea mea se adresează oricărui om normal la cap, care acceptă că unele cuvinte sunt şi trebuie să fie interzise, precum „jidan”. Am folosit special acest cuvânt – tocmai pentru că în privinţa lui nimeni nu poate avea nici un fel de îndoială. Orice alt cuvânt ar fi fost slab şi neconvingător în România noastră atât de conservatoare, de tradiţionalistă şi de retrogradă. Dacă aş fi spus de pildă „ţigan” – un cuvânt de curând interzis – mi s-ar fi replicat: „vreţi cumva să schimbaţi titlul capodoperei lui Ion Budai Deleanu?” sau „aveţi ceva cu „ţigăncile” lui Theodor Aman”? Într-o ţară în care în Dicţionarul explicativ al limbii române găseşti la articolul „ţigan” sinonimul „cioară” şi la articolul „cioară” trimiterea la „ţigan” – nu te poţi mira de o atare insensibilitate.

Este o strategie de manipulare – aş spune „nomenclaturistă” – lipirea unei etichete infamante pe fruntea cuiva pentru a evita discutarea pe fondul problemei, luarea în serios a argumentelor sale. Ai spus „antisemit” şi ai închis discuţia – culmea! – în acelaşi mod în care distinşii mei preopinenţi se plâng că o fac adepţii radicali ai „corectitudinii politice”. Simpla folosire a unui cuvânt – este, în concepţia dumnealor, suficientă pentru a incrimina unui om ca antisemit – chiar dacă utilizarea termenului este pusă tocmai în slujba combaterii antisemitismului şi a oricărei forme de rasism.

În primul rând, trebuie spus că cuvântul „negru” – nigger în limba engleză are puternice conotaţii rasiste în Statele Unite, acesta fiind motivul pentru care titlul romanului Aghatei Christie a fost schimbat chiar din 1940, chiar de la prima ediţie americană a cărţii. E de neînţeles că un intelectual atât de cosmopolit, poliglot, erudit şi de un inestimabil rafinament hermeneutic precum domnul Pleşu găseşte de cuviinţă să ne – iertată să-mi fie expresia! – „aburească” cu semnificaţiile cromatice ale cuvântului „negru” în limba română, o argumentaţie penibilă, preluată aproape cuvânt cu cuvânt din comentariile forumiştilor. Cum ar fi, se minunează fals domnul Pleşu, să nu mai bei niciodată, din temeiuri de corectitudine politică, Fetească neagră? Sau, din aceleaşi motive, să nu mai frecventezi litoralul Mării Negre? Sau să refuzi să mai citeşti Roşu şi negru? Nu, domnule Pleşu, cuvântul care apare în titlul romanului Agathei Christie nu este „black”, ci „niggers” ale cărui echivalente în limba română – în cazul în care le-aş reproduce, ar stârni, din partea dumneavoastră, acuze de rasism deşănţat. A te minuna – la aproape o sută de ani de la modificarea titlului controversat în ediţia americană a cărţii! –, a o pune pe seama unei decăderi a vremurilor din urmă, a arătării balaurului corectitudinii politice pe cerul tot mai apocaliptic al lumii, arată, cu o rigoare aproape contabilă, terifianta întârziere a elitei intelectuale româneşti faţă de elitele intelectuale occidentale. Şi oare ar fi chiar hazardat să punem măcar o parte din înapoierea „ţărişoarei” noastre şi pe seama elitei intelectuale româneşti, ce guvernează, nestânjenită, de treizeci de ani, minţile românilor? De ce să vedem numai în mult blamata clasă politică cauza înapoierii noastre şi să nu ne uităm şi la celelalte „clase”, la elita intelectuală a ţării?

Revin la fondul problemei – la care nici domnul Cornea, nici domnul Pleşu – nu catadicsesc să găsească un răspuns. În textul meu anterior aduceam în discuţie problema proprietăţii intelectuale, dat fiind că un moştenitor al drepturilor de autor ale Aghatei Christie cerea editorului francez schimbarea titlului în noile apariţii ale romanului. De treizeci de ani suntem educaţi – de către aceeaşi elită intelectuală – în spiritul sacralităţii dreptului la proprietate. „Proprietatea” ne-a fost prezentată de filosoful politic Horia Roman Patapievici, apostolul capitalismului feroce în România  – ca un drept „natural” al fiinţei umane. Atunci, dacă producţia intelectuală este o proprietate – şi se poate moşteni, ca orice proprietate – are sau nu are dreptul moştenitorul să schimbe, modifice, altereze obiectul acestei moşteniri? E într-adevăr o problemă grea, de etică aplicată – şi îi conjur pe adepţii dreptei radicale să o dezlege! Este tocmai ceea ce a făcut moştenitorul drepturilor de publicare ale Aghatei Christie.

Un alt aspect pe care l-aş aduce în discuţie se referă la conceptul de „corectitudine politică”. După părerea mea, corectitudinea politică se practică de când lumea şi pământul, o practică inclusiv domnii Pleşu şi Cornea. Corectitudinea politică se referă de fapt la o modalitate şi nu la o substanţă, la un „cum” şi nu la un „ce”. Corectitudinea politică este o modalitate de a promova / impune anumite valori prin cenzurarea unor atitudini, idei, cuvinte, în conformitate cu anumite standarde valorice. O revistă precum Dilema veche sau 22 este corectă politic pentru că nu publică articole aflate în dezacord cu „linia editorială” sau, dacă vreţi, cu „politica editorială” sau „redacţională”. Este corectă politic pentru că publică – cel puţin preponderent –  articolele aflate „pe linie”.

Corectitudinea politică a fost practicată de creştinism, de creştinisme – şi aduc special în discuţie creştinismul pentru că cei mai mulţi oponenţi ai „corectitudinii politice” sunt tradiţionalişti creştini. Or, creştinismul a cenzurat, a reinterpretat, a forţat interpretările şi, mai mult decât atât, a dărâmat şi demolat – la propriu! - statui, temple, idoli. Ce vreau să spun este că orice „restructurare” a valorilor este indisolubil legată de anumite practici asociate astăzi „corectitudinii politice”. Noile idealuri ale unei societăţi se impun – oricât de trist ar suna pentru imboldurile noastre spre libertate nestăvilită – prin asemenea cenzurări. Dar, cu o vorbă splendidă a domnului Gabriel Liiceanu, „fără gravitaţie, nu ar exista zbor, fără limite, nu există libertate.”

Revolta faţă de introducerea unor criterii „politice” în evaluarea producţiilor cinematografice propuse pentru decernarea premiilor Oscar (în paranteză fie spus, conceptul de discriminare pozitivă are o tradiţie îndelungată, nu este doar un oximoron aşa cum sugerează în articolul dumnealui, domnul Pleşu) – aduce puţin a naivitate şi puţin a ipocrizie. Au oare a existat vreodată vreun premiu decernat pentru producţiile literare sau artistice –  „nepolitic” (fie că politica din spatele lui era sau nu era cunoscută)? Au oare de câte ori Premiul Nobel pentru Literatură nu a fost comentat – păstrându-şi cu toate acestea prestigiul – tocmai pentru că în judecăţile comitetului erau tot mai străvezii criteriile politice? Cred cu tărie că premiile pentru opere artistice – literare, cinematografice – sunt şi au fost dintotdeauna (mai mult sau mai puţin explicit) politice. Credeţi că Comitetul Nobel ar putea premia o capodoperă literară care promovează „valorile” nazismului, presupunând că o atare capodoperă ar fi posibilă şi că distingerea dintre „esteticul” pur şi politic poate fi operată?

Am învăţat în ultima vreme să-l văd pe ideolog tocmai în cel care strigă mai abitir „ideologul!” A pune pe seama „ideologiei” orice punct de vedere opus celui exprimat de tine (situat, nu-i aşa?, de partea... întregului şi absolutului adevăr) a devenit deja un act reflex al elitei intelectuale româneşti de după anii 90. Dar cum se cheamă setul de valori, credinţe, opinii ale acestei elite – dacă nu ideologie – câtă vreme implicaţiile politice, sociale ale acestui set sunt evidente pentru oricine? Este întristător însă să constat perfecta uniformitate a elitei intelectuale româneşti care dincolo de „bisericuţe”, tabere şi „partide”, de antipatii şi simpatii – practică masiv acelaşi tip de discurs ideologic. Nu există cred nici un reprezentant vizibil al generaţiei care atingea vârsta maturităţii în ultimul deceniu al regimului comunist care să nu practice discursul „anti-corectitudine politică”, care să nu creadă în „valori” (fixe, imuabile), în elite (ele însele) şi în forţa sacră a proprietăţii şi a concurenţei. (Dacă va fi cazul, voi detalia.) Să fie oare o reacţie – atât de explicabilă psihologic! – tocmai la faptul că elita respectivă a eclozat chiar în cuibul dictaturii comuniste, de unde poate o nevoie compulsivă de a te spăla, în public, de orice urmă ce ar putea „mirosi” a comunism, de a te dezice – cu orice prilej – de orice posibilă asociere cu comunismul situându-te pe poziţii cât mai evident situate la polul opus „principiilor” lui? În felul ei o penitenţă – răsturnată – pentru o inconştientă „vinovăţie” faţă de o origine „degradantă”.

S-a mai spus, o repet şi eu: faptul că doar gândirea „de dreapta” a stat la butoanele minţii românilor vreme de treizeci de ani este una din cauzele majore ale mediocrităţii şi înapoierii României – pe plan spiritual, moral, intelectual, cultural, politic şi social. Completa insensibilitate a „elitei” la problema şi problemele sociale, nediscutarea critică a ordinii economice şi politice actuale, diabolizarea „sărăntocilor”, „analfabeţilor” şi „pomanagiilor” – sunt rezultatul „politicii” de dreapta şi a „corectitudinii politice” de dreapta, mai exact a educaţiei produse de această elită. Şi totuşi, intelectualii rafinaţi ai aceleiaşi elite salivează suficient atunci când pronunţă nume precum cel al lui Dostoievski, fără să-şi mai amintească de compasiunea înţelegătoare a scriitorului faţă de cei sărmani.

În sfârşit, vreau să fac o precizare – care nu se adresează în mod special domnilor Andrei Pleşu şi Andrei Cornea – ci eventualilor mei cititori. Dincolo de despărţirea mea faţă de opţiunile politice ale domniilor respectivi, dincolo de jena pe care mi-a produs-o comparaţia dintre Traian Băsescu şi Alexandru cel Mare făcută de distinsul profesor Andrei Cornea într-unul dintre editorialele sale, mă simt dator – pentru a nu fi înţeles greşit de aceşti cititori – să subliniez nu doar respectul, ci admiraţia mea deplină faţă de personalitatea culturală a celor doi distinşi autori, faţă de scrierile – de filosofie, estetică, istorie a gândirii –  a căror strălucire, ideatică şi stilistică, o elogiez şi cu acest prilej.