Se pare că a fost o încercare de a face un salt în timp, oferind bolnavilor perspectiva de a fi trataţi la nivel de vârf, de medici dedicaţi, fără a fi nevoiţi să plătească spăgi, fără a fi maltrataţi sau îmbolnăviţi mai rău decât la venire.

Până la un moment dat, saltul a fost reuşit.

Timp de 3 ani tinerii medici au beneficiat de toată atenţia, şi-au văzut materializate promisiunile făcute, de la renovarea şi amenajarea clădirii, la achiziţia de aparatură, angajarea de personal minimal pentru funcţionare. Operaţiile au început să se desfăşoare într-un regim din ce în ce mai consistent, spre bucuria în special a bolnavilor. Visul medical s-a încheiat la fel de brusc cum a început, odată cu schimbarea managerului. În loc de a se preocupa de intervenţii destinate bolnavilor cu tumori cerebrale,  discopatii lombare etc. au trebuit să se preocupe de cârpeli şi improvizaţii datorită lipsurilor materiale survenite brusc. În loc de completarea personalului, cât să asigure o funcţionare adecvată, s-au confruntat cu tăierea orelor suplimentare prestate de nevoie de cei existenţi, în loc de completarea cu promisa aparatura au trebuit să se mulţumească cu promisiunea.

Situaţia creată la Spitalul Colentina necesită o atenţie aparte. Este un conflict între mentalităţi şi paradigme aproape ireconciliabile. Este un conflict între ceea ce ar trebui să fie medicina românească şi ce este în prezent.

Este un conflict între cercuri de relaţii, care la rândul lor sunt gata să-şi dea mâinile ca să strivească mai ales pe cei care nu aparţin acestora, care se bazează cu idealism, pe meseria lor şi pe disponibilitatea de a învesti în viitor. Pentru întreg sistemul sanitar, astfel de medici precum cei 3 medici retransplantati din Franţa în ţara de origine reprezintă o ameninţare.

Gabriela Firea are obligaţia de a face tot ce este posibil pentru a convinge cei doi neurochirurgi să se întoarcă la lucru.

Compromisurile, lipsurile materiale, şpaga, favoritismele, traficul de influenţă şi conflictele de interese precum şi servilismul faţă de conducere sau din contră conflicte atroce între diverse bisericuţe caracterizează viaţa oricărui spital mare din România. Medicii în discuţie pur şi simplu nu au vrut să intre în această paradigmă. Li s-a promis o bulă în interiorul căreia să-şi desfăşoare nobila şi dificila lor meserie şi au continuat să apere acestă bulă, în speranţa că între normalitatea de afară şi cea specifică României de azi, va prevala cea dintâi. S-au bazat pe reprezentanţii presei şi pe bolnavi.  Au crezut că vor rezista şi vor învinge. S-au înşelat!

Cu această ocazie, putem vedea că alungarea medicilor din România nu are numai o latură salarială. Dacă vrei să faci medicina fără compromisuri, fără cârpeli, fără a periclita inutil viaţa pacienţilor, dacă vrei să faci meseria cu pasiune, din vocaţie, atunci România nu este locul indicat.

Avem astăzi ocazia de a vedea, încă o dată, că spitalele din Romania au scăpat de sub orice formă de control sau intervenţie obiectivă, fiind în fapt simple feude, la discreţia managerilor, la rândul lor aflaţi la discreţia factorului politic.

Am făcut descentralizarea sistemului sanitar, majoritatea spitalelor (cel puţin dpdv numeric) trecând în subordinea administraţiilor locale. Puterea absolută asupra acestor unităţi sanitare se afla în mâna preşedintelui Consiliului local sau a primarului, după caz, restul interpuşilor fiind doar simple curele de transmisie ale acestora. În cazul Spitalului Colentina, primarul Gabriela Firea ar fi trebuit să intervină de mult, să cheme la aceeaşi masă părţile aflate în conflict şi să ia o decizie tranşantă, publică, de mediator sau de arbitru. Situaţia nu este uşoară. Pe de o parte s-ar fi aflat protejata sa, actualul manager Ifrim, de parte cealaltă, nişte medici talentaţi, şcoliţi prin străinătate, care nu fac parte din nicio gaşcă sau cerc de influenţă. De aceea, situaţia Primarului Gabriela Firea nu a fost una uşoară. Partizanatul manifestat prin ignorarea conflictului de la Spitalul Colentina se sparge astăzi în capul acesteia.

Gabriela Firea are obligaţia de a face tot ce este posibil pentru a convinge cei doi neurochirurgi să se întoarcă la lucru şi să numească un alt manager la Colentina (aşa cum legal ar fi avut obligaţia), cu un mandat clar, de a asigura funcţionarea atât a secţiei de neurochirurgie concomitent cu a celorlalte secţii ale spitalului, garantând cu implicarea şi sprijinul personal. În caz contrar, cred că primarul Firea trebuie să plece.

Primarul Capitalei ar trebui să se roage în genunchi de echipa doctorului Gobej să nu lase Spitalul Colentina pentru a se dedica exclusiv practicii în spitalele private.

Degeaba ne amăgeşte premierul Mihai Tudose sau ministrul Florian Bodoc cu grija lor pentru păstrarea în ţară sau atragerea la matcă a celor care reprezintă viitorul medicinei! Aceşti medici valorează pentru pacienţi mai mult decât greutatea lor în aur! Un medic neurochirurg matur, capabil să se comporte autonom într-o largă paleta de situaţii clinice, necesită 18 ani de studii postuniversitare şi practică (6 de facultate, 7 de rezidenţiat, cel puţin 5 ani de practică de medic specialist). Astfel de oameni, validaţi şi şcoliţi inclusiv prin clinici din ţări avansate medical nu poţi să-i produci peste noapte sau la ordin, iar ei ştiu acest lucru. Construirea de noi spitale, fără medici, se va face doar pentru parandărătul dat de constructori şi nu pentru bolnavi, aşa cum suntem minţiţi. Cât despre primari specializaţi în meseria respectabilă de bibliotecar, nu trebuie să ne îngrijorăm, găsim oricând cu zecile, mai competenţi, mai implicaţi.

Primarul Capitalei ar trebui să se roage în genunchi de echipa doctorului Gobej să nu lase Spitalul Colentina pentru a se dedica exclusiv practicii în spitalele private unde, în loc să evolueze, vor risipi şi ceea ce au acumulat până în prezent. Iar dacă o fi ca Gabriela Firea să nu ridice un pai pentru a repara ceea ce s-a stricat prin intervenţia să directă, când şi-a numit o protejată manager la Colentina, o asigur de creşterea grupului de iniţiativă care va solicita un referendum pentru demiterea sa cu cel puţin încă o voce, a unui pacient cu discopatie lombară, care spera ca, atunci când va fi cazul, va avea la ce uşă să bată, plin de încredere!