Fie că vrusesem să mă îmbrac cu altceva şi nu cu pantalonii de stofă gri şi pişcăcioşi, pe care îi uram din tot sufletul. Sau pentru că mă puseseră, înainte ca cineva să imortalizeze momentul, să gust nu ştiu ce mîncare extraordinară fără de care ştiam că aş fi putut să trăiesc liniştită. De rîs cu adevărat am rîs cu prietena mea Giorgi. Om mai vesel ca fata asta n-am cunoscut. Nici cînd mi-a dat cu o piatră în cap, cînd ne jucam bombardeauna, într-o seară, n-am ştiut dacă să plîng sau să izbucnesc în hohote. N-a fost grav, m-am ales cu un cucui şi ne-am distrat mai departe, mulţi ani de atunci înainte. Mereu m-am distrat cu fetele de care m-am apropiat în viaţa mea. Ca şi cînd, peste seriozitatea mea, ar fi fost nevoie să toarne cineva o cantitate de lejeritate. Şi am păstrat în timp această complicitate, indiferent de prieteniile pe care le-am legat.

Am senzaţia că am rîs mai puţin cu bărbaţii. Sau, oricum, s-a întîmplat doar pentru o perioadă. După aia ne înghiţea un fel de realitate, în care se vorbea mult şi se rîdea rar. Nu ştiu dacă din vina mea sau a lor. Nici nu mai contează.

Cînd mă uit în jur, parcă simt un fel de dezechilibru al rîsului în natură. Sigur, există motive nenumărate, dar asta nu mă împiedică să mă întreb cum se reglează lucrurile, de fapt. În ultima vacanţă am văzut mai degrabă oameni care stăteau la aceeaşi masă, şi abia dacă-şi vorbeau. Cu puţine excepţii, se ridica în aer o tensiune...

Citiţi continuarea pe dilemaveche.ro.