Am înţeles mai multe despre România când i-am ascultat pe Subcarpaţi decât pe Codrin Ştefănescu sau Pleşoianu

Dacă aş fi vreodată ministru al Culturii, unul dintre primele lucruri pe care le-aş face ar fi să institui o catedră dedicată studiului trupei Subcarpaţi.

Dar nu voi fi, drept pentru care învăţământul românesc va rata acest moment important. Dar asta nu mă împiedică să consider această trupă a fi cel mai bine împachetat produs românesc al ultimilor (foarte mulţi) ani. De la beat până la vers şi înapoi, dacă există ceva care să mă facă vreun pic mândru că sunt român pe lângă muştarul de Tecuci şi eugenia Dobrogea, ei bine, tocmai despre acest b(r)and este vorba.

De aici discuţia se complică însă, pentru că automat vine vorba despre România şi românism, care, oricât am întrebat în stânga şi dreapta, oricât am căutat pe net sau în dicţionare, nimeni nu pare să ştie exact ce e. Chiar, ce e România? Nişte graniţe? „Ţară de frontieră a Europei”, cum zice Lucian Boia? O limbă? O stare de spirit? Dacă da, care şi cum se manifestă ea? Sau mai degrabă toate acestea la un loc, o ciorbă, cum s-ar spune, cu unul dintre aceste atribute devenind succesiv – sau aleatoriu – dominant?

Cum nu mă pricep să răspund la aceste întrebări, prefer mai degrabă să fac traseul invers, întrebându-mă ce nu e România. România cu care rezonez eu, cel puţin, şi în acelaşi timp alte câteva sute de mii de oameni din această ţară. Păi răspunsul la îndemână e simplu: România sigur nu e discursul patriotard oligofren despre voievozi valahi ascunşi prin codrii patriei şi atacând de acolo, cu straşnică mânie, bieţii trecători de prin părţi străine care ar vrea, chipurile, să abuzeze sufletul românesc şi să fugă cu el la subraţ cine ştie unde. Asta sigur nu e România.

România, pe de altă parte, tot la fel de bine nu este retragerea în grote propovăduită de oameni precum Codrin Ştefănescu ori Liviu Pleşoianu, pentru a vinde roşiile şi castraveţii strămoşeşti de la gura acestor adevărate peşteri platoniciene, neuitând să propovăduiască apoi iluminarea prin sfintele stiluri de karate geto-dace. Tot aşa cum România şi românismul, într-o notă mai serioasă, nu sunt nici defilările, necesare, desigur, emoţionante – poate – cu ocazia Zilei naţionale a României şi a drapelului naţional, ca să dau doar două exemple. Pentru că asta e ceea ce se înţelege mai greu la nivelul instituţiilor de stat din România, pe de o parte şi al marketerilor profesionişti, pe de altă parte. Şi anume că în acest secol, la această dată, nu mai e suficient să ne amintim despre cât de înălţător a fost un anumit moment al istoriei românilor. Nu, el trebuie să fie şi plăcubil uneia (sau mai multor) generaţii care au acces la new media. Lucru greu de înţeles, repet, la nivel instituţional, aşa că nu e de mirare că aceste evenimente vin şi trec pe lângă publicul mai tânăr de 80 de ani cu plictiseala pe care ţi-o lasă, inevitabil, un film prost făcut acum 50.

Subcarpaţi, pe de altă parte, fără să-şi fi propus, cel mai probabil, acest lucru în mod explicit, au ştiut să dea glas unui, poate nu neapărat fior naţional, poate e mult spus, dar cu siguranţă unei stări de spirit care nu există decât în acest colţ de lume. Şi au făcut-o într-un fel actual, plăcut şi uşor de înţeles de aproape oricine, recontextualizând elemente de folclor românesc într-un mod demn de secolul în care ne aflăm. Atenţie, însă, mai mult decât atât: au făcut acest lucru cu o clasă peste obişnuitele trupe de hip-hop care mestecă aceleaşi beaturi şi mesaje din tulburii ani ’90. Din păcate, însă, ca orice lucru care depăşeşte timpul în care a fost creat, mă aştept ca acest super-band să fie acceptat oficial, sau să devină suficient de mainstream, cum s-ar spune, încât să se poată defila cu el la ICR, în cel mai bun caz când membrii Subcarpaţi vor fi la vârsta pensionării. Na, ce să-i faci, cam ăsta e decalajul dintre cultura vie a acestei ţări şi cea expirată. Cât despre ideea ca ceea ce cântă ei să devină un obiect de studiu alternativ măcar într-un liceu cu profil de avangardă, well, forget about it.

Vorba aia: „Nu te învaţă la liceu ce te-nvaţă versu’ meu”, cum ar zice Macanache.

În ultimă instanţă, însă, ce fac Subcarpaţi la un nivel mai profund pe acest plai şi această gură de rai nu este altceva decât să sublinieze şi mai bine falia dintre cele două curente care antrenează epoca actuală într-o mişcare centrifugă: globalismul de tip cosmopolit şi suveranismul. Cu menţiunea că ei le îmbină în mod fericit pe amândouă.