Afacerile Bisericii sunt binefaceri (şi o precizare la incinerare)

O acuză din ce în ce mai vocală la adresa Bisericii este aceea că are afaceri. Un manual de tehnici de marketing stipula că atunci când hoţul strigă „hoţii” pe nedrept, avem de-a face fie cu o manipulare prin denigrare, fie cu o atrofiere periculoasă a simţului realităţii. Însă, dacă Hristos a avut pungă cu bani, o fi fost oare afacerist ?!

Acuza că Biserica s-a transformat într-o afacere respectă întru totul principiul formulat mai sus. Să aflăm cum:

1. Manipularea prin denigrare. Cine strigă că Biserica a devenit afacere? Adeseori cei mânaţi de interese în domeniu, adică înşişi afaceriştii, care percep Biserica un fel de concurent care are monopol, căruia îi bat obrazul că nu e corect ce face.

În realitate, ei sunt cei ce vor să facă o concurenţă Bisericii, dorind o exploatarea financiară a religiozităţii oamenilor. Pentru asta, construiesc pretinsului adversar, Biserica, o imagine falsă, cum că ar fi avară, plină de averi şi interese lumeşti, tocmai pentru a o discredita şi a-i rupe din „clientelă”.  

De altfel, eu însumi am fost martor la manipulări de manual contra BOR, desfăşurate de curând la o televiziune de largă audienţă. Şi nu este singurul caz, Patriarhia sesizând şi anul trecut ostilitatea mediatică la adresa BOR.

Pe termen lung, avantajele manipulatorilor sunt şi mai mari, căci odată discreditată, Biserica nu se va mai putea opune public la legalizarea anumitor „oportunităţi de afaceri” bazate pe imoralitate, precum prostituţia, homosexualitatea, drogurile uşoare, etc.

E drept că unii slujitori ai altarelor le oferă manipulatorilor motive de acţiune, inventând diverse practici bisericeşti oculte doar pentru 30 de arginţi. Defectul a fost observat chiar de Sf.  Ap.  Pavel care sancţionează pe cei care folosesc evlavia drept mijloc de câştig urât. Iar Sf.  Ap Petru avertizează asupra învăţătorilor mincinoşi care sunt stăpâniţi de pofta de avere, iar din pricina lor calea adevărului va fi hulită.

Însă acest tip de manipulare generează un lucru şi mai cumplit.

2. Atrofierea simţului realităţii. De atâta dorinţă de profit şi preocupare pentru cel materiale, omul contemporan a ajuns să judece totul prin prisma banilor. Nu numai că manipulează pentru a-i obţine, ci  majoritatea timpului şi-l dedică procurării lor. În acest fel, banii devin un adevărat idol, mamona, după cum atrage atenţia Hristos. Efectele nefaste ale acestei stări este deformarea totală a modului de percepţie a realităţilor din jur, inversarea ierarhiei de valori, secularizarea, corupţia, individualizarea, consumismul, etc. Aşa patimile înlocuiesc virtuţile esenţiale precum credinţa, nădejdea, dragostea, iertarea, milostenia, sentimentul de comuniune, etc.  Ochiul rău vede totul rău, iar omul îşi desacralizează existenţa, şi-o secularizează, transformând totul în profit sau pierdere. Celebrele întrebări ale anticilor: Cine sunt?Cum mă pot desăvârşi? se transformă în Ce-mi iese?Cum să câştig mai mult?, iar „A avea” sufocă pe „A fi”.

Este exact ca în vechile filme de desene animate când, în funcţie de contextul dat, anumite personaje se transformau în fripturi pe tavă sau bancnote ambulante, sau ochii altor personaje îşi modificau pupilele în semne monetare (de regula $, fiind producţii americane).

Această transformare de mentalitate este aplicată de omul secularizat şi în dreptul Bisericii, care este percepută doar ca o instituţie exploatatoare de religie. Este situaţia în care pădurea nu se mai vede din cauza copacilor, iar mântuirea nu se mai întrezăreşte din cauza banilor din ochi.

Însă Hristos nu s-a ferit să poarte o pungă. La un moment dat chiar le recomandă şi ucenicilor să-şi ia punga şi traista. Asta pentru că Hristos înţelegea necesitatea banilor într-o lume secularizată. Ba, atunci când vine vorba despre impozite şi taxe arată că, deşi s-ar cuvenea să fie scutit, plăteşte totuşi banul de argint prevăzut de lege, pentru a nu fi acuzat că nu respectă legile fiscale. Iar actualmente Biserica îşi plăteşte taxele şi impozitele prevăzute de lege,  nu unele închipuite de către diverse voci paralele fenomenului.

Atunci, ce făcea Hristos cu banii care îi rămâneau? Exact ce face şi Biserica acum. Îi folosea pentru a-şi împlini, cu dragoste hristică, misiunea evanghelizatoare, de-a lungul veacurilor, sub diverse forme. Aceasta se răsfrânge asupra societăţii în diverse forme, ca adevărate binefaceri. Iată doar câteva din aceste binefaceri: Lumină a lumii, loc unde Cerul se uneşte cu pământul, baie de spălare a păcatelor, sfinţire a trupurilor şi sufletelor, propovăduitoare a dragostei, ajutătoare a săracilor sau chiar factor al păcii sociale. N-aş vrea să mă gândesc cum ar arăta lumea fără această busolă către Cer numită Biserica lui Hristos, dar ştiu sigur cine şi-ar dori ca Ea să dispară: Împotrivitorul şi Neascultătorul Lucifer.  

Dar astăzi? Nimic nou sub soare căci istoria se repetă. Aceste acuze la adresa Bisericii sunt doar o sminteală contemporană, una dintre multele primejdii care au pândit Mireasa lui Hristos de-a lungul veacurilor. Martiraj, cezaro-papism, erezii, schisme, iată doar câteva dintre acestea. Totuşi, Hristos ne încredinţează că porţile iadului nu o vor birui. Deşi a fost mereu hărţuită şi atacată, ea nu va fi niciodată biruită datorită credinţei membrilor ei. De altfel, este binecunoscut faptul că prigoanele au întărit Biserica, în schimb huzurul şi confortul au ispitit-o cu apatie şi akedie. Astăzi nu s-au schimbat ispitele, ci doar decorul. Este mai multă tehnologie, prin urmare mai mult zgomot pentru nimic, dar, totodată, şi ispita manipulărilor în masă.

Un singur lucru este de luat aminte în tot vacarmul ispitelor din jur, anume o întrebare sensibilă a Domnului: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?

Aşa zisele afaceri ale Bisericii sunt doar binefaceri, pe care unii oameni secularizaţi se străduiesc să le ignore, să le fure sau să le nimicească.

PS. În furtuna mediatică generată de tema incinerării, am auzit pe mulţi afirmând că Biserica nu are canon expres pentru a interzice incinerarea. Le recomand să citească cea mai veche colecţie de canoane bisericeşti de la noi, Pravila de la Govora, din 1640, care la punctul 378 arată clar: „Să nu se ardă trupurile!”, dar şi Pravila bisericească a lui Nicodim Sachelarie, anul 1940, secţiunea Cimitirul, unde scrie negru pe alb: „…cei arşi la crematoriu, nu li se poate face nici un fel de slujbă şi mai ales, să li se scoată miride.” (pomenire la Sf. Liturghie)