Întoarcerea lui Bubico

Pentru că nu face nimic toată ziua, este murdar, bolnav, agresiv şi nu este comestibil, Bubico are dreptul la o viaţă decentă. În această logică, ar trebui ca toate animalele de acest gen să se bucure de aceeaşi atenţie, să apară asociaţii care să pledeze pentru drepturile aricilor, guzganilor, râmelor şi libărcilor.

În 2001, am publicat un text intitulat „Răzbunarea lui Bubico” în revista Contrast (nr. 4/2001), o variantă adăugită fiind publicată câţiva ani mai târziu (în 2006), sub titlul „Anul câinelui”, în Cultura. Nu m-am gândit nici la prima şi nici la a doua publicare că tema va rămâne valabilă. Din păcate, cred că şi peste zece ani va fi un text de actualitate. Iată-l.

Cred că puţini sunt cei care nu ştiu cine este Bubico, personajul patruped aruncat pe fereastra vagonului de către un domn agasat de prezenţa sa şi a stăpânei sale. Caragiale nu ne mai spune însă ce s-a întâmplat mai departe cu câinele. Într-o notă sumbră, s-ar putea crede că a murit, căderea din trenul aflat în mişcare fiind un argument destul de serios pentru aceasta, iar în una optimistă că a fost recuperat de către cea care îl avea în custodie, continuându-şi viaţa în aceeaşi armonie ca şi înainte de nefericitul eveniment. Dar, dacă privim străzile oraşelor noastre, unde o mulţime de câini se zbenguie fără oprelişti, ne putem gândi şi la o a treia variantă ca posibilă istorie a celui aruncat în tren.

            Probabil că, după ce domnul l-a făcut scăpat pe fereastră, Bubico a zăcut ceva timp lângă linia ferată. Mai târziu, când şi-a revenit din şocul impactului cu realitatea dură, s-a ridicat şi a mârâit printre dinţi: „asta o să te coste, monşer!”. Apoi, în postură de „Cuţu’ şchiop”, a pornit marşul spre primul loc populat, punând la cale planuri de reabilitare şi de răzbunare: o să-i arate el cu proxima ocazie domnului că şi o vietate fără prea mari şanse în ierarhia socială, aşa cum se dovedise în confruntarea cu Bismark al Papadopolinei, poate să devină un centru de putere.

Primii ani de trai pe cont propriu au fost grei, statutul de maidanez, de fiinţă defavorizată, oferindu-i doar o viaţă de câine. Nu avea nicio calitate care să-l facă să spere că va avea ocazia prea curând să îşi depăşească această condiţie. Traiul lipsit de griji pe care îl avusese în casa cucoanei îl făcuse un neputincios, fapt ce îi punea mari probleme de adaptare şi de reinserţie socială. Singurul atu al său era doar capacitatea de reproducere, pe care el şi-a exploatat-o la maxim, auzind cândva că dacă te înmulţeşti stăpâneşti lumea. Nicio lege civilă nu-i interzicea să trăiască după acest precept care, mai mult ca oricare altele, combină utilul cu plăcutul, iar la vremea aceea sterilizarea viza alte categorii de vietăţi. Într-o sută de ani, puţini la scara istoriei, şi-a format o armată de toată frumuseţea, ce i-a permis să cucerească Capitala fără a neglija din această cauză provincia. În aceşti ani, a învăţat potaia că, pentru a obţine drepturi, ai nevoie de un număr suficient de semeni dispuşi să mârâie la cei care îi ignoră, să schiaune în prezenţa celor sensibili, să se gudure pe lângă cei ce îi susţin, să-i latre şi să-i muşte pe cei ce nu-i doresc. În fine, avea tot ce trebuie pentru o organizaţie în toată regula.

Aşa se face că îl vedem astăzi pe Bubico peste tot. E pupat în bot de toată lumea, pentru că el, „craiul”, a devenit persoană importantă. Îl vedem atât la putere, cât şi în opoziţie, profitând din plin de avantajele noilor pluralisme; mai mult, are o puternică susţinere şi în societatea civilă. Ce mai...? a devenit element cheie de negociere şi şantaj. Orice politician care ţine astăzi să fie în top îl ia alături pe Bubico, îi oferă casă, masă şi afecţiune – adică, tot ceea ce avea la cucoană: restitutio in integrum. Însă, de această dată, pe bani publici şi cu avantajul libertăţii. Aşa cum spunea un personaj dintr-un film, vremea gheparzilor a trecut; vulturii şi leii rampanţi au încetat să mai semnifice puterea, Bubico fiind acum blazonul, cartea de vizită a politicienilor.

Nu mai vorbim de câştigul de imagine. În pofida confortului de care se bucura, în paneraşul din care fusese smuls de către domnul din tren era chiar ridicol, părea o fiinţă pipernicită şi dependentă de stăpână; acum, poate lua roluri ce îi aduc numai avantaje: poate privi cu ochi pierduţi, pentru a inspira milă, se poate gudura sau poate deveni violent, toate acestea aducându-i cele necesare traiului său de parazit. E liber să facă de toate, iar oamenii trebuie să ţină cont de aceasta, căci altfel vor suporta tot felul de consecinţe: vor fi catalogaţi drept inumani fiindcă sunt antropocentrici, vor pierde alegeri, vor fi muşcaţi etc.

Când rememorăm întâmplarea din tren, suntem în asentimentul persoanei enervate de mofturile câinelui şi ale stăpânei lui; aruncarea din tren a animalului vine ca o eliberare. Însă, astăzi ne dăm seama că acel gest a fost făcut la mânie, fără o evaluare a consecinţelor pe termen lung. Încercând să-şi obţină liniştea de moment, onorabilul cetăţean a început să-şi construiască un viitor zgomotos. Ceasul rău l-a pus să-l ia pe Bubico din paneraş şi să-l zvârle în spaţiul public. Astfel, moftul cucoanei a devenit unul comunitar. Gestul acela îl costă şi astăzi pe docilul plătitor de taxe şi impozite care, tardiv, îşi regretă nesăbuinţa. Ce bine ar fi fost dacă suporta atunci ifosele de parvenit ale celor două vietăţi şi nu l-ar fi transformat pe Bubico dintr-o fiinţă care-şi avea locul său în curtea cucoanei (ducând o viaţă plină de bucurii simple) într-un plebeu cu nerv de revoluţionar! Nu ar mai fi fost nevoit să-i suporte aerele acestei consecinţe nefaste a industrializării. Ar fi putut să urmărească ştirile cu adevărat importante fără a mai fi nevoit să asculte mai întâi lamento-uri pe teme canine. Bubico a reuşit astăzi să fie mai important decât bugetul, codul fiscal sau integrarea în structuri transnaţionale. Are un rating de invidiat.

În afară de gestul providenţial al domnului, Bubico mai are un avantaj: în acest spaţiu nu este considerat comestibil. Dacă ar fi fost vacă, de exemplu, ar fi ajuns în spaţiul public doar în postură de nebun; iar dacă ar fi fost oaie, ar fi fost eutanasiat fără a se discuta prea mult condiţiile în care se petrece actul. Pentru că nu face nimic toată ziua, este murdar, bolnav, agresiv şi nu este comestibil, Bubico are dreptul la o viaţă decentă. În această logică, ar trebui ca toate animalele de acest gen să se bucure de aceeaşi atenţie, să apară asociaţii care să pledeze pentru drepturile aricilor, guzganilor, râmelor şi libărcilor. Pentru asta, este suficient să prindem câte un exemplar din fiecare categorie şi, în văzul presei, să-l aruncăm din tren, să-l transformăm în problemă publică. De asemenea, gestul trebuie completat cu asumarea unei culpe la scară socială, care să deschidă drumul spre un nou totemism. Aceste elemente ar fi suficiente pentru a ne recupera dimensiunea zoologică într-o lume alienată, strivită de materialism. Vom contribui la îmbogăţirea spaţiului public sau la redefinirea lui ca loc al tuturor fiinţelor necomestibile sau indigeste, ca o menajerie pe care domnul o întreţine zilnic. Bubico a fost un vizionar: gestul din tren costă mult.

Succesul său l-a făcut să-şi mărească pretenţiile, să se facă cunoscut la nivel global. Mânat de un patos internaţionalist, ca orice dezrădăcinat, Bubico a sărbătorit cu ani în urmă anul Câinelui de Foc, după calendarul chinezesc, prilej cu care a reuşit să muşte mortal un monarhist decadent din Ţara Soarelui Răsare. Asta şi pentru a-i arăta lui nenea Iancu, de ziua sa, că el, cel desprins dintr-o glumă a dramaturgului, nu ştie de glumă, că trebuie să fie respectat. Într-o societate ce-şi rezolvă accidentele prin gesturi aflate sub semnul political correctess, s-ar putea ca anul său să mai dureze o sută de ani.