Viitorul ne atârnă-n faţă

Nimeni, în România, nu prea observă că legea, în ţările civilizate, se bazează pe economii mature şi pe bunăstarea populaţiei.

Anul care a trecut a fost un dezastru. Oamenii politici au ales să se răfuiască între ei, astfel încât noi toţi să plătim cu vârf şi îndesat. Viaţa s-a scumpit, corupţia a crescut, duşmănia jignitoare şi violentă dintre cetăţeni a crescut. Instituţiile statului generează nemulţumire, frustrare. Un soi de oboseală resemnată pluteşte peste România. Ţara noastră este, cu arme şi bagaje, oaia neagră europeană. Nu-i nimic mai uşor decât să sperii Vestul cu fantomele româneşti. Toate urările schimbate cu această ocazie l-au implorat pe 2014 să fie mai suportabil, mai calm, mai uman. Mă tem că aşteptarea şi speranţele sunt zadarnice.

Am să încerc să explic de ce „lupta contra corupţiei şi pentru statul de drept“, idee nobilă, adevărat, e pierdută de la bun început, iar propagandiştii ei – orbi, surzi şi foarte vorbăreţi, ne duc pe un drum greşit. De la bun început spun că dreptatea, justiţia, relaţiile corecte între instituţii şi oameni sunt deziderate fundamentale. În absenţa lor nu există nici civilizaţie, nici educaţie, nici sănătate socială, nici evoluţie. Însă a pretinde asta, într-o ţară îngrozitor de săracă, subdezvoltată, haotică (puneţi dvs. mai departe ce credeţi de cuviinţă), e ca şi cum am pune carul înaintea boilor sau acoperişul înaintea casei. Situaţia seamănă, paradoxal, cu dezastruoasa prohibiţie americană, cea care, fundamentată pe legi şi comandamente clare, a generat corupţie, crimă şi foloase (şi încă ce foloase!) necuvenite. Societatea americană era în criză. Şomajul ajunsese la 25%, foametea făcea ravagii. Legiuitorul american crezuse de cuviinţă să impună să angajeze forţe uriaşe pentru a se impune. Rezultatul a fost cel de mai sus.

România e un caz disperat. Funcţionarul public şi cetăţeanul cu venituri modeste, cam 75% din populaţie, îşi pun problema supravieţuirii înaintea celei morale. Conştiinţa că viaţa trece într-o deplină sărăcie provoacă schimbări tragice în mentalitatea unui popor. Povestea ilegalităţilor şi abuzurilor româneşti are sute de ani vechime. Şefii agiei erau primii traficanţi de interese şi de bani. Şi toţi cetăţenii participau la acest uriaş trafic. Asta pentru că, deşi trăiau într-o ţară nespus de bogată, exploatarea resurselor şi eficienţa economică erau la pământ. Românii s-au obişnuit să supravieţuiască cu orice chip, să fenteze legea şi să „boicoteze istoria“. Să nu vă faceţi iluzii că plaiurile noastre sunt unice. Pretutindeni în lume unde sărăcia stă la butoane ilegalitatea o întovărăşeşte. Indiferent de caracterul ultimativ al legilor, infracţiunile înfloresc. Cu orice risc. Asta dovedeşte, cred eu, faptul că întâietate are economicul. El generează moralitatea socială. Legea urmează economia şi o reglează.

De aceea, lupta pentru justiţie, în România, nu a adus decât o creştere a infracţionalităţii, pe toate planurile. Avem, azi, cea mai coruptă ţară europeană, pentru că locuim în cea mai săracă ţară europeană. Modul în care a fost conceput corpul legislativ, subordonat şi dator politicului, a pus cireaşa pe tort. Judecători, poliţişti, vameşi, legiuitori, toţi sunt conştienţi că viaţa e scurtă şi nu merită sacrificii. Guvernanţii nu pricep cum stau lucrurile. Se bat pe majorităţi şi chichiţe, îşi plasează pionii în posturi cheie, fac declaraţii fulminante şi se pârăsc la dirigintă. Uitată, ţara îşi vede de supravieţuire. Cu orice preţ.