Acum ştim, măcar, cum stăm, de când cu cele trei rapoarte (al Comisiei de la Veneţia, al OSCE şi al Comisiei Europene privind justiţia) făcute publice în ultimele două luni şi ale căror idei principale sunt foarte bine sintetizate de Grigore Cartianu, la care se adaugă ecourile ultimului de la nivelul Ambasadei SUA la Bucureşti.

Nostalgia „neamestecului” şi temele prezentului

Cum, adică, să spună americanii, prin vocea ambasadei lor, că „mass-media româneşti preferă să fie un instrument la adresa partidelor politice”? Păi, mass-media sunt ale noastre, ale poporului, iar poporul are, aici, pe meleagurile deal-vale, deal-vale, naturelul teribil de simţitor! Şi-apoi, cum rămâne cu „neamestecul în treburile interne”, e doar aşa, o „nostalgie”? Cum, de unde ştim că-s ale noastre? Păi, ni s-a tot instilat în creiere, ba de către OTV, ba de Antena 3, că „jurnaliştii” noştri, din popor, vorbesc numai în numele şi-n interesul poporului!

Lăsând amara ironie la o parte, aş remarca doar câteva chestiuni:

1. de la o vreme încoace, în imaginarul colectiv românesc se scociorăşte politic şi mediatic după tema conspiraţiei;

2. o dezbatere serioasă cu privire la rolul politic al presei, care să aducă la aceeaşi masă jurnalişti, academici şi specialişti în analiză media, precum şi reprezentanţi ai ONG-urilor de monitorizare ar fi spus, fără a aştepta s-o facă europenii şi/sau americanii, acelaşi lucru (o analiză recentă cu privire la această problematică poate fi regăsită, spre exemplu, în paginile volumului Mass-media şi democraţia în România postcomunistă;

3. cu foarte puţine excepţii (în audio-vizual, ca şi în presa scrisă), ceea ce se manifestă ca presă poate fi încadrat cu succes, cred eu, în ceea ce numesc populism mediatic. Să le luăm, acum, pe rând.

România, conspirată pe la colţuri

Tot citind analize realizate, în ultimele două decenii, de specialişti români şi străini, cu privire la imaginarul social al României postcomuniste, mă întrebam când va fi ca acest complex mitologico-politic (apud Raoul Girardet), al conspiraţiei, să depăşească limitele restrânse ale „tracodacismului”, ori pe cele imunde ale elucubraţiilor vadimiste, spre a fi creditat de către discursul politic oficial. S-a întâmplat, iată, din 2012 încoace, mai ales prin portavocea PNL, care este preşedintele său, secondat de-un cor întreg, aflat când în faţa, când în spatele cortinei.

În secolul 21, chiar trebuia justificată prezenţa termenului „Naţional” din titulatura partidului! Şi cum se putea face acest lucru mai bine decât reiterând, când subtil, când grobian, teza excepţionalismului românesc, „frânat” de conspiraţia de la Bruxelles, în concert cu aceea americană?

În cazul PNL s-a produs un „efect de recalibrare” ideologică, opţiunea pentru populism, în dauna şi-aşa inexistentului – chiar şi istoric vorbind! – liberalism devenind din ce în ce mai evidentă. Populismul politic al ultimilor ani – curent în care, pe segmente diferite, s-au înscris şi alte partide-sistem, precum PSD şi PD-L, ca să nu mai vorbim de cele anti-sistem, gen PNG şi PPDD – a dat undă verde „conspiraţionitei”, preluată imediat de noile „tribune ale naţiunii”, OTV şi, acum suverană, Antena 3. Să recunoaştem, poporul are nevoie de confort psihologic, aşa încât să clamezi, zi de zi şi seară de seară, politic şi mediatic, că ţărişoara-i conspirată, din afară cu spijin din interior, devine un joc la îndemână. Să fie, însă, doar joc de dragul jocului?

„Noii dizidenţi” şi „servitutea voluntară”

Cred că, în realitate, în cazurile televiziunilor menţionate, ca şi în cele ale sateliţilor lor, politica editorială este una ale cărei principii-fundament sunt „servitutea voluntară” (Étienne de La Boétie)  şi „personalitatea autoritară” (Theodor Adorno). Îi am în vedere, desigur, pe cei mai vocali, politic vorbind, dintre „noii oameni liberi” sau, dacă vreţi, „noii dizidenţi” ai „dictaturii” din România de azi. Jocul nu e, deci, doar de dragul jocului. La mijloc se află instinctul puterii şi, mai ales, cel al supravieţuirii.

Doar ce l-am văzut, în urmă cu vreo trei seri, într-o emisiune-omagiu, pe Dan Voiculescu, spunând candid că toate „atacurile” împotriva sa – dictate, evident, de actualul preşedinte, nu de problemele pentru care trebuie să răspundă în faţa justiţiei – sunt îndreptate nu doar către propria-i persoană. Ci şi către Antena 3 („... că-i vorba tot de mine!”) ca şi, de asemenea, către USL („... că-i vorba tot de mine!”). Asta, într-adevăr, ştiam: televiziunea numită funcţionează pentru un om, iar USL-ul (ori, cel puţin, aripa „liberală” a acestuia) pare să fie coordonată, în multe dintre acţiunile sale, de acelaşi om. Nicio noutate, de fapt: la fel de toxic din perspectivă politico-mediatică, Dan Diaconescu a susţinut că închiderea OTV de către CNA (chiar dacă pentru neplata datoriilor) este un atac guvernamental la adresa sa.

„Jigăritul” câine de presă şi populismul mediatic

Sunt de acord că, atunci când susţine, „ca gazetar şi cetăţean”, „... că un atac, fie şi calomnios la adresa unei instituţii sau a unor reprezentanţi ai ei, este mai puţin periculos pentru sănătatea democratică a unei societăţi decât botniţa legală pusă câinelui de presă ”şi aşa destul de jigărit şi cu ochii mai mult după căţele cu funduliţe în blană”, Cristian Tudor Popescu (Nervi tari şi presă slabă )  are dreptate.

La rându-mi, doar ca cetăţean, consider că presa nu are nevoie de o „botninţă legală”. Pe de altă parte, însă, tot ca cetăţean, remarc faptul că „autoreglementarea” deontologică a breslei nu prea a avut loc şi că, în pofida faptului că există „mai multe” surse de informare, de cele mai multe ori acestea nu prea sunt şi „alternative”.

Defilând cu stindardul-ameninţare „te pun pe prima pagină / te dau în prime time”, adeseori fără să ofere dreptul la replică, chiar unii dintre jurnaliştii vizibili – intenţionat sau nu – alunecă pe panta populismului. „Câinele de presă” nu este tocmai unul „jigărit”, câtă vreme, în sensul său de instrument politic, mi se pare a fi chiar mult prea puternic, prin raportare la puterile formale ale unui stat de drept (despre care taman ce-am aflat că nu prea îl mai avem). Cât despre „sănătatea democratică” a societăţii noastre, e foarte greu de spus că ea mai există, din moment  ce spaţiul public a devenit locul predilect al intersecţiei dintre populismul politic şi cel mediatic.