Sadismul democraţiei

Ironie a istoriei: la două decenii şi jumătate de la căderea zidului Berlinului un Land din Estul ex-comunist al Germaniei a ajuns să fie condus de un membru al partidului care consideră că RDG a fost stat de drept.

Alegerea lui Bodo Ramelow, la 5 decembrie 2014, ca prim ministru al Land-ului Thuringia a amplificat valul de indignare declanşat încă de la momentul formării coaliţiei dintre social-democraţi şi social-comunişti, dintre SPD şi Die Linke. S-au pronunţat pe temă inclusiv Angela Merkel şi preşedintele federal Gauck. Acesta din urmă, fost dizident în perioada totalitară, s-a pronunţat fără echivoc, reafimând un adevăr moral şi juridic deopotrivă: dictatura partidului-stat reprezintă ipostaza prin excelenţă a statului de nedrept (das Unrechtsstaat).

Chiar dacă în tratatul coaliţiei, din care fac parte şi ecologiştii, formula statului de nedrept este preluată ca atare, distanţarea are un caracter circumstanţial. Dacă nu ar fi avut perspectiva preluării puterii, Die Linke nu ar fi reconsiderat poziţia faţă de trecutul din care provine. În fapt, partidul îşi datorează saltul tocmai acestei loialităţi cinice. Evident, nu este nimic nou. Şi în alte ţări din fostul lagăr comunist avem persoane, grupuri de influenţă şi partide care nu doar că ignoră crimele comunismului, dar chiar le relativizează sau pur şi simplu le neagă.

Pentru Germania, noutatea absolută de acum câteva zile este cu atât mai dureroasă cu cât, în urmă cu doar foarte puţini ani, o coaliţie similară, dar cu un candidat social-democrat, eşua în Hessen. Între timp, se vede, Die Linke a ajuns, ca să spunem astfel, frecventabilă, salonfähig. Reţeta: câştigarea unei părţi din electorat prin exploatarea nostalgiei (die Ostalgie). Toate acestea în condiţiile în care, tot în Germania, un partid filonazist (NPD) formează în prezent opoziţia în parlamentul Land-ului Mecklenburg-Pomerania Inferioară, tot din Est.

Ce ne arată aceste evoluţii? Cel puţin două lucruri. Primul: democraţia consolidată nu are suficienţi anticorpi, astfel încât să nu fie abuzată. Statul de drept ajunge să fie combătut cu propriile sale argumente. Este un sadism al democraţiei care îngrijorează. Al doilea: democraţia post-totalitară este mult mai fragilă decât oricum credeam că ar fi. Nimic nu este de la sine înţeles. În funcţie de interese, precum în raport cu Rusia în contextul crizei ucrainiene, totul se poate negocia. Inclusiv teritorii şi nu în ultimul rând libertatea. Să fie aceasta noua Realpolitik?