De mai mult timp, ... dar se pare că intervalul pe care îl parcurgem în 2017, cu hopuri, cotituri şi demaraje către nicăieri, se impune ca o dominantă acaparatoare la nivel perceptiv, impas structural şi, cel mai vizibil, în spaţiul funcţional.

O agitaţie tot mai extinsă, confuză şi sterilă, ce va plasa intervalul în colecţia de evoluţii dureroase şi costisitoare, de nerecuperat pentru cei actuali şi urmaşii lor. Un top toxic şi păgubos.

Nu ne dezminţim. Nu facem excepţie de la regulă. Nu ratăm ocazia de a o da în bară, aşa cum în repetate rânduri, de la falimentul „comunismului dâmboviţean“ la „capitalismul dâmboviţean“, am repetat fără ezitare să ne marcăm autogoluri spectaculoase într-o poartă tot mai mică. A interesului public, beneficiului colectiv şi accesului la un viitor pozitiv, consistent, sustenabil.

Cui foloseşte discordanţa?!

Nu sunt puţini cei care o au în sânge. Apar, există şi prosperă prin proliferarea ambivalenţei, ambiguităţii şi inconsecvenţei la nivel mental, situaţional şi operaţional. O dezordine adânc asumată, instalată şi practicată cu multă energie. Cu entuziasm.

Discordanţa ar putea fi, într-o definire constituţională, civică, pe cât de aberantă, pe atât de bine plasată printre primele articole şi paragrafe...

La prima vedere, încărcată în provocări, eşecuri şi resentimente, o ieşire neagră, definită ca o rutină a naţiei, discordanţa, pare să se fi instalat pe termen nedefinit în fiinţa colectivă, la nivele multiple, cu o apetenţă demolatoare pentru tot ce apare, se recunoaşte şi se asumă a fi o problemă la români.
Încadrate pe lista de teme critice (VSI) şi distribuite pe o agendă, fie şi formală, oficială, colecţia de discordanţe joacă un rol major pe piaţa publică, pe cât de păcătoasă, pe atât de păguboasă. Deosebit de mândră!...

Devine tot mai evident ca diagnosticare preliminară, în orice proiect sectorial şi campanie publică, include şi impune o abordare cu profesionalism, luciditate şi responsabilitate lista „discordanţelor aferente“.

Deci, să accesăm, la o primă analiză „fişa medicală“ a intervalului.

1. Între Stările reale şi Prezentarea oficială, calificată, internă la nivel public

O funcţie primară, elementară la nivel instituţional, ca expresie responsabilă a reprezentării asumate prin alegeri libere şi corecte şi nu în ultimul rând ca o cerinţă de bază în susţinerea siguranţei naţionale.
Ajunge?! Poate fi ceva mai important, de neînlocuit pentru normalitate? Pentru o funcţionare măcar rezonabilă a vieţii curente?

Avem cel mult o iluzie, o simplă presupunere, o colecţie de presupuneri referitoare la funcţionarea formală a sistemului occidental în acest domeniu, pentru ţări post-comuniste... Sau doar un simplu moft. Pe piaţa reală a vieţii curente, la toate nivelele, de la „vârf“ (care „vârf“?), la nivel mediu, administrativ, operaţional, către spaţii alternative (opoziţie, care „opoziţie”?) şi desigur la nivelul populaţiei. A omului comun. Incult, leneş, milog, dus cu vorba (Cum le place să creadă celor din elitele comode şi ieftine care bântuie prin clădiri selecte).

Minciuna e cu noi!!

Există oare, în ansamblul factorilor, jocurilor şi contextelor existente, de ani, nu puţini, ceva care contează mai mult ca prezenţă, influenţă şi impact, în România care este, decât MINCIUNA?!

La o analiză mai atentă, neutră şi desigur calificată, minciuna în viaţa publică se impune ca una dintre cele mai determinante componente ale functionarii şi evoluţiei (de fapt supravieţuirii ca sistem, practică şi mai ales relaţionare la toate nivelurile).

Asigurarea „echilibrului fals“ dintre starea de fapt, eticheta de pe „fişa de caz“ şi eventual, predicţii oficiale „optimiste“, a devenit o regulă de fier, dintre cele mai asumate, repetate şi practicate a lumii în care acceptăm să rătăcim.

Peste tot există minciună...

La noi, fără minciună nu există nimeni.

Minţi, deci exişti.

Minciuna oficială, colectivă, împărtăşită în viaţa privată, reprezintă un mecanism omniprezent, de neînlocuit. Fără alternativă.

Dincolo de beneficiile directe, dobândite de „provideri“ şi dincolo de paguba directă, asumată de fraieri, există alte câteva aspecte consistente...

Minciuna înlocuieşte dimensiuni greu de asumat, recunoscut şi implementat în România de azi. Este un vehicul pentru „navetişti“ la nivelul puterii, pentru „gospodari“ la nivelul administraţiei curente şi o mască tot mai obosită în raporturi externe golite de conţinut cu factori de înalt nivel.

Minciuna e marfă! Intră la schimb, acoperă intervale critice ale inerţiei operaţionale şi ale handicapului structural prea greu de recuperat. Face frumos în prestarea unor momente simbolice, în spaţii, pe podiumuri selecte, cu jurnalişti, vizitatori pe cât de formali pe atât de gomoşi.

Totodată, minciuna e sursă.

A discordanţelor moştenite sau proaspete, în asumarea unor stări cu extindere largă în viaţa publică. Cum să ocupăm clădiri oficiale, să ieşim zâmbind la foto, să lăsăm fraze stupide şi gomoase, fără să facem nimic (Sau altceva...)?

2. Între Iniţiativă şi Subordonare

Să trecem la fapte!

Supunerea necondiţionată faţă de şefii interni rămâne, nu doar o tradiţie, dar mai ales, sursa de neînlocuit pentru coeziune şi coerenţă, într-o echipă „bine sudată“ apărut într-un spaţiu marcat de incertitudine, eterogenitate şi lipsă de orizont. Consolidarea excesivă a „disciplinei de partid“ şi, mai nou, de clan, aflat vremelnic la putere, elimină orice resursă de reacţie, ripostă, alternativă la confruntarea cu sfidări reale, noi, încă neclar definite.

Realitatea nu are şefi.

Poate fi, în cel mai bun caz, cu nenumărate condiţionalităţi, printr-o susţinere constantă a demersului instituţional, accesată, stabilizată, stimulată... Uneori, în funcţie de împrejurări fragile şi trecătoare (cf. anii '89...), tratată ca o oportunitate. O şansă istorică... Uşor de irosit, de pervertit, sau pur şi simplu de a asuma iluzia unui act curajos către independenţă, libertate şi restart.

Practica guvernării este permanent expusă la această dilemă. Adesea o simplă capcană. Pentru 2017, colecţia de sfidări, vulnerabilităţi şi incertitudini plasează această dilemă pe parbrizul guvernării, oricare ar fi aceasta.

Câţi dintre membri cabinetelor vor înţelege, asuma şi pune în joc abordări flexibile, curajoase şi disciplinate, cu disponibilităţi la contexte dintre cele mai ambivalente, adesea nefavorabile?

Cine pe cine aude, ascultă, respectă?!

3. Abordare Ocultă vs. Transparenţă

O guvernare la vedere a devenit sau a rămas o utopie a patriotismului. Nu numai în România.
Tentaţia utilizării structurilor, mecanismelor şi practicilor curente prin „modalităţi mixte“, aparent publice dar dublate masiv de proceduri, gesturi la limită şi adesea dincolo de standarde constituţionale a devenit şi va rămâne una dintre principalele ieşiri în decor. Aflăm după ani ce se ascundea, de fapt, în cutii atent etichetate, clasate şi poziţionate în biblioteca oficială.

Proiecte, contracte, desfăşurări cu popularitate largă nu au fost decât simple festivaluri „Cântarea României“ (adică România la cântar....), ca afaceri ilegale, bine dosite, pe sume imense din banii publici, de jucători de marcă, bine machiaţi pentru a putea intra în cartea de istorie (la „erată“...).

O practică deja adânc instalată în gramatica guvernării. În alchimia practicii curente. Asumată şi, în mare măsură, tolerată public pe planuri multiple.

Ce pondere va avea în intervalul următor?

Cât de largă, adâncă şi constantă va fi asumata o posibilă transparenţă într-o guvernare proaspăt instalată?!

O veste bună şi o veste proastă.

Nu puţini dintre membrii noilor cabinete, inclusiv premieri, sunt la început de carieră, la top. Dincolo e ambiţiile şi jocurile interne de partid, o asumare de funcţie la vârf include şi preocuparea pentru continuitate. Cât timp ţine o guvernare?! Câti de puţin poate să ţină pentru a se chema „guvernare“? De aici ar putea decurge o minimă responsabilitate, logică, bun simţ. Fie şi pentru cei din familie, grup de origine...

De ce nu ar fi aşa?!

Vestea proastă.

În ultimii 26 de ani de tranziţie păcătoasă, marcată de perversiuni, trădări şi căderi de la mare înălţime s-a instalat o experienţă colectivă masivă în a percepe, simţi şi chiar anticipa faptele ordinare în grădina guvernării. Merită să ajungi acolo doar ca să fi disciplinat, harnic şi cinstit?! Asta poţi să faci şi stând pe margine...

Pe de altă parte, cu sau fără transparenţă, nimic nu mai scapă vederii, mai devreme sau mai târziu.
  
Avem drone peste tot! Vom vedea cât de amplu, colorat şi adânc mirositor vor fi dosarele guvernărilor recente. Mici dar ipocrite?! Pline de păcate sau bogate în succesuri?!

Printr-o acumulare de scandaluri ale ultimelor decenii, am dobândit ca temă, mediu public, o nouă cultură, severă şi bine articulată a judecăţii finale pentru actul public. La concurenţă cu ticăloşia politică.

4. Între Centralism şi Fragmentare

Centraţi pe dinamica înşelătoare a ultimelor luni, am putea redeveni prizonierii Capitalei. Noile guverne, Parlament confuz şi oscilant, Preşedinţie plutind în ceaţă, tra-la-la...

Iluzia majoră a acestei centrări, o capcană uzuală şi confortabilă, este că ceea ce se întâmplă la Bucureşti devine un curs major, de neevitat, uneori copleşitor prin trâmbiţare ieftină pe diverse canale, cel puţin pe termen mediu. Comoditatea presei actuale de a centra informaţiile-cheie pe chipuri şi personaje pe cât de gălăgioase în ambivalenţa lor, pe atât de sterile în mărime şi implicare, rămâne o sursă toxică pentru trăire colectivă şi asumare publică.

Realitatea românească diferă adânc de lumea politică răspândită în diverse clădiri pe malurile Dâmboviţei.

Este mult mai vastă, contradictorie şi cel mai adesea, de nestăpânit. Tratată cu ignoranţă şi indiferenţă multilateral dezvoltată!

Întrebaţi-i între patru ochi, dacă aveţi ocazia, pe flăcăii şi doamnele care bântuie prin birouri oficiale, de top, de câte ori au avut impresia că, semnând o hârtie, punând o ştampilă, apăsând pe un „buton“, închizând telefonul cu fir scurt, au determinat un fapt public semnificativ, o schimbare de substanţă, au blocat evoluţii negative, au salvat oameni simpli, comunităţi, de la stări critice, pericole şi fundături.
De fapt, realitatea românească, desigur, ca altele din lumea în care trăim, este marcată profund de un sindrom sever, necruţător, cu tot mai largă răspândire.

O tendinţă agresivă de fragmentare pe structuri de bază (economie, mediu politic, comunitar, cultural, informaţional ş.a.) urmată de izolări multiple, de neoprit, hrănite de o fugă cât mai departe, aiurea, urmată de o desincronizare efervescentă.

Sună demonic. E doar noul banal, toxic.

Rezultă lumi bolunde, analfabete în cultura bunei guvernări, complet străină de bunul simţ comun, de modernizări benefice şi generoase. Toate acestea au devenit oare o simplă utopie?!

5. Între Rutină şi Performanţă

Colecţia de persoane ambiţioase, dublate de eşecuri profunde, cu largă răspândire sau cu măşti pretenţioase fără acoperire în implicarea directă, aglomerează un muzeu al ratărilor guvernamentale din ultimele decenii.

Episodul tehnocrat trage apa după o succesiune de scandaluri, devenind cea mai bună acoperire pentru o mediocritate jalnică la nivel profesional, angajare, integritate.

Desigur, rutina administrativă nu trebuie privită cu aere de superioritate. Mai mult, pentru cei care au parcurs experienţa guvernării, se ştie cât de greu este de a dobândi practica şi mai ales de a ajunge astfel, fie şi momentan, la liman.

Avem deja un deficit de rutină administrativă coerentă, modernă şi bine focusată. Criterii greu de atins, adesea ignorate, pasate, pe fiţe şi jocuri politice ieftine şi păguboase.

În guvernările recente, actuale, asumarea rutinei, a rolurilor, a ţintelor rămâne un handicap pe cât de dureros pe atât de plasat în polemici sterile, pe teme marcate de scandal, dezvăluiri şi căderi de la balcon.

Iluzia majorităţii parlamentare nu aduce, nu a adus şi nu va aduce nici o garanţie a performanţei prin simpla susţinere formală în cele două camere. Simple cămări...

Reţinerea în asumarea, nu doar declarativă, de ţinte ambiţioase, dar mai ales de criterii de finalizare în timp real, în activitatea curentă, încarcă în incertitudine viitorul apropiat.

Mediul politic românesc este, nu de ieri, de alaltăieri, complet neputincios în a guverna o astfel de evoluţie haotică.

De fapt, nici nu-şi asumă sarcina.

Este steril, impotent şi, mai ales, indiferent.

S.A.M.D. Mai departe, unde?!

PS. Revenim joi…