În încercarea de a vă oferi o perspectivă de istorie constituţională a evoluţiei acestei relaţii, vă invit să lecturaţi câteva fragmente de texte constituţionale româneşti care au reglementat, de-a lungul timpului, atitudinea Statului român faţă de libertatea religioasă, în general, şi de Biserica Ortodoxă Română, cel mai important cult din România, în particular.

Înainte de a prezenta aceste texte constituţionale, mai este necesar să remarcăm faptul că înţelegerea completă a realităţilor din epoca în care fiecare Constituţie şi-a exercitat puterea de lege fundamentală presupune şi o rememorare a realităţilor sociale, economice, politice, culturale şi religioase specifice momentului istoric respectiv. Utilizarea eficientă a spaţiului virtual oferit de blog nu ne permite să insistăm asupra unor astfel de importante aspecte, dar vă îndemn să realizaţi acest necesar exerciţiu de cunoaştere.

Constituţia din 1866 afirmă la Art. 5. ”Românii se bucură de libertatea consciinţei, de libertatea înveţămentului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.” Se proclamă şi se garantează, pentru prima oară în Istoria Poporului Român, o serie de libertăţi specifice statului modern european. Reglementarea relaţiei statului cu Biserica Ortodoxă şi cu celelalte culte religioase în Constituţia din 1866 se face prin mai multe articole. Astfel, la Art. 21 se stabileşte că: ”Libertatea consciinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată întrucât celebraţiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a resăritului este religiunea dominantă a Statului român. Biserica Ortodoxă Română este şi remâne neaternată de orice chiriarhie streină, păstrânduşi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a resăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi Episcopii eparhioţi ai Bisericei Ortodoxe Române sunt aleşi după modul ce se determină prin o lege specială.”

În textul Art. 76 se stabileşte că: ”Vor fi de drept membri ai Senatului: 1) Moştenitorul Tronului la versta de 18 ani, însă el nu va avea vot deliberativ de cât la versta de 25 ani. 2) Mitropoliţii şi Episcopii eparhioţi.” În articolul Art. 82, referitor la Domnitorul ţării, se precizează: ”Coboritorii Măriei Sele vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a resăritului”.

Observăm, în textul art. 21, art. 76 şi art. 82 că Biserica Ortodoxă Română se bucura de o generoasă recunoaştere din partea legiuitorului şi a Casei Regale a României. Creştinismul Ortodox este recunoscut şi proclamat ca fiind religia dominantă a Statului, Biserica Ortodoxă Română dobândeşte locuri de drept în Senatul ţării, iar Regele se îndatorează să-şi crească şi să-şi educe urmaşii la tron în credinţa creştină ortodoxă.

Constituţia din 1923 reafirmă libertăţile cuprinse în Constituţia din 1866, dar într-un conţinut mult mai larg, atât prin Art. 5 – ”Românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.” – cât şi prin celelalte articole ale Titlului II Despre Drepturile Românilor.

Reglementarea relaţiei statului cu Biserica Ortodoxă şi cu celelalte culte religioase în Constituţia din 1923 se face, de asemenea, prin mai multe articole, cel mai important dintre acestea fiind Art. 22: ”Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucat exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica Crestină Ortodoxă si cea Greco-Catolică sunt biserici româneştiBiserica Ortodoxă Română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea Greco-Catolică are întâietatea faţă de celelalte culte. Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor. În tot Regatul României, Biserica Creştin Ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va reglementa, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti. Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliţii şi Episcopii Bisericei Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege.”

Observăm în textul art. 22 mai multe aspecte interesante privind modul în care Regatul României reglementa relaţia sa cu pricipalele Biserici ale ţării: Biserica Ortodoxă Română este recunoscută ca biserică dominantă în Statul Român, iar Biserica Greco-Catolică primeşte întâietate faţă de celelalte culte. De fapt, se exprimă recunoaşterea importanţei pe care cele două Biserici au avut-o în efortul istoric de realizare a României Mari. O reglementare importantă este şi aceea că, în temeiul art. 22, Biserica Ortodoxă Română îşi reglementează, conduce şi administrează activitatea prin organele proprii, dar şi sub controlul Statului Român. Astfel, legiuitorul realizează nu o subordonare a Bisericii faţă de Stat, ci mai degrabă un cadru propice pentru împreuna lucrare dintre Stat şi Biserică întru prosperitatea Naţiunii Române şi în slujba Regatului României.

Constituţia din 1923 conferă anumite privilegii atât Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco-Catolice, cât şi altor culte religioase, prin Art. 72: ”Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea Înaltei lor situaţiuni în Stat Şi Biserică: a) Moştenitorul Tronului dela vârsta de 18 ani împliniţi; el însă nu va avea vot deliberativ decât la vârsta de 25 ani împliniţi; b) Mitropoliţii ţării; c) Episcopii eparhioţi ai Bisericilor Ortodoxe Române şi Greco-Catolice, întru cât vor fi aleşi conform legilor ţării; d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, câte unul de fiecare confesiune, întru cât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 credincioşi; precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;
e) Preşedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceteaza odată cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.”

În textul Art. 77 regăsim aceeaşi îndatorire a Regelui României, prevăzută şi în Constituţia din 1866: ”Coboritorii Maiestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului”.

Operând o primă sinteză, concluzionăm că în ”perioada de aur” a relaţiei dintre Statul Român modern şi Biserică (1866-1938), Biserica Ortodoxă Română a fost recunoscută de Regatul României ca fiind un aliat, o forţă absolut necesară atât pentru efortul de moderinzare a societăţii româneşti, cât şi pentru păstrarea şi promovarea către viitorime a zestrei spirituale şi culturale a naţiunii române. Privind spre societatea românească din epocă, dincolo de textele Constituţiilor, este imposibil să nu recunoaştem – poate doar dacă avem gândirea grav afectată de un secularism hrănit din rătăcirea marxist-ateistă – rolul deosebit de important pe care Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică l-au avut în realizarea reformelor europene şi a dobândirii independenţei de stat sub domnia Majestăţii Sale Regele Carol I, a supravieţuirii Statului Român în vremea eroicelor lupte din Primul Război Mondial, a Marii Uniri care a dat naştere Regatului României Mari sub domnia Majestăţii Sale Regele Ferdinand ”Întregitorul”.

Raportându-ne la prezent, credem că este necesar să afirmăm faptul că Biserica Ortodoxă Română a beneficiat de o corectă şi reală recunoaştere din partea Statului Român doar în vremea Monarhiei Constituţionale. Începând cu anul 1938, relaţia dintre Stat şi Biserică a degenerat vreme de aproape 50 de ani, datorită dictaturii Regelui Carol al II-lea, Republicii comuniste (R.P.R. şi R.S.R.) – de fapt ”dictatura roşie” criminală impusă de staliniştii români ajutaţi de URSS, prin forţă şi şantaj – iar mai apoi, după evenimentele din Decembrie 1989, ca urmare a haosului şi gravelor nedreptăţi sociale provocate de Republica aşa-zis democrată controlată de foştii activişti, nomenclaturişti UTC/PCR şi ex-ofiţerii/turnătorii Securităţii. Într-un astfel de context, rămâne nelămurită, ca o întrebare care încă îşi aşteaptă răspunsul, atitudinea rezervată a multora dintre membri ierarhiei post-decembriste a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Majestatea Sa Regele Mihai I al României, de Casa Regală a României şi de membri Familiei Regale a României.

În partea a doua a analizei noastre vom prezenta modul în care a evoulat sau (mai corect!) a involuat, din perspectiva textului constituţional, relaţia dintre Statul Român şi Biserică în perioada dictaturii regale, a stalinismului, a ceauşismului şi a republicii post-decembriste.