PSD şi stânga, încotro?
0
Nu de puţine ori, PSD a sacrificat valori de dragul voturilor şi a continuat să facă asta până când s-a convins singur că nu trebuie să fie un partid de stânga, ci un partid catch-all. PSD a părut, în mulţi ani, că este complexat ideologic şi în defensivă.
În 1959, Kenneth Waltz îşi începea celebra carte "Man, the State and War" spunând că a te întreba cine a câştigat un război este ca şi cum te-ai întreba cine a câştigat un cutremur. Nu există victorie în urma războiului, ci doar grade diferite ale înfrângerii, continua politologul american.
În aceeaşi linie putem analiza situaţia din PSD, plasată şi ea sub semnul metaforei conceptuale a războiului şi a bătăliei. A bătăliei nu între persoane (deşi, după ziua de ieri, acesta ar fi tendinţa firească), ci pentru identitate.
Rezultatul prezidenţialelor este binecunoscut, însă întrebarea în continuare fără răspuns, pentru un Partid Social - Democrat intra în zona analizelor şi a terapiei de grup, este dacă alegerile au fost pierdute de către Victor Ponta sau de către partid. Nu există un răspuns facil, pentru că legătura dintre un partid şi liderul său, mai ales în cazul PSD, este precum una de tip carbon - carbon. Însă acum, la momentul analizei în PSD, întrebarea are sens nu neapărat pentru a căuta un vinovat, ci pentru a stabili câteva chestiuni legate de identitate partidului.
Smart Politics a identificat trei întrebări centrale pentru PSD şi pentru liderii săi.
Cât de multă stânga în PSD?
Răspunsul ideologic este prea puţină stânga în PSD. Răspunsul electoral este prea puţină reformă de stânga în PSD.
PSD a părut, în mulţi ani, că este complexat ideologic şi în defensivă. Atunci când a fost confruntat cu acuzaţiile de comunism sau de socialism, PSD, în loc să-şi afirme mai clar identitatea şi ruptura de trecut, a preferat să se mai apropie un pic de centru.
PSD a sacrificat orientarea ideologică de dragul a ceea ce a gândit că îi poate aduce succes electoral şi aşa s-a ajuns ca un partid progresist să aibă o campanie profund conservatoare (profilul electoratului clasic al PSD nu este un argument pentru ignorarea altor publicuri cu sensibilităţi de stânga, altfel decisive din perspectiva celui de-al doilea tur). Un paradox pe care niciun consultant politic din America nu-l poate înţelege. Aşa s-a ajuns ca un partid progresist să nu aibă pe agendă drepturile femeilor, drepturilor minorităţilor în general, să nu vorbească ofensiv şi credibil despre mediu sau despre accesul la apă, aer, hrană de calitate, să fie foarte reţinut în chestiuni precum inechitatea, lipsa de oportunităţi şi justiţia socială. Aşa s-a ajuns ca partidul cel mai mare al ţării, al cărui preşedinte candida pentru funcţia de Preşedinte al României, să nu spună mai nimic despre redistribuţia bogăţiei, despre egalitatea de şanse, despre fiscalitate şi taxare (altceva decât că nu se atinge nimeni de cota unică).
PSD s-a uitat în sondaje şi a văzut că stă bine, a numărat nişte voturi de la câteva runde de alegeri şi a văzut că sunt multe, aşa că a pus bărbia în piept, a ridicat gulerul şi a acceptat toate etichetele pe care unii lideri politici sau de opinie ai dreptei le-au lipit cu voioşie şi cu metodă. S-a mulţumit cu rezultatele din alegeri în care participarea la vot a fost în zona a 30-40%, evitând să aibă un plan B despre ce va face atunci când vin la vot 65% dintre români, aşa cum a fost în turul al doilea al prezidenţialelor.
Nu de puţine ori, PSD a sacrificat valori de dragul voturilor şi a continuat să facă asta până când s-a convins singur că nu trebuie să fie un partid de stânga, ci un partid catch-all.
Este simptomatic cum intelectualii de stânga activi în spaţiul public spun despre PSD că nu este un partid de stânga. De multe ori, critica acestora este mai vehementă decât cea a dreptei. Lipsa unor platforme intelectuale funcţionale pentru stânga, care să genereze idei şi poziţionări, ofensivă politică, este un handicap care transformă PSD într-un partid predat organizării (care, de altfel, a funcţionat infinit mai bine decât la alte rânduri de alegeri).
Cine sunt adversarii PSD?
PSD a crezut multă vreme, probabil crede şi acum, că adversarul său este dreapta. Doar că nu a ştiut unde să găsească dreapta aceasta. A căutat-o în Parlament şi i-a făcut opoziţie, o vreme. Apoi, când a ajuns la Putere, a căutat să se apropie de dreapta.
Poziţionându-se faţă de dreapta partinică şi parlamentară, PSD scapă din vedere dezideologizarea la care de altfel a contribuit. Dreapta şi stânga, ca etichete, sunt foarte puţin relevante pentru o parte majoritară a populaţiei. Important este că, de obicei, aceşti oameni decid soarta alegerilor prezidenţiale. Construirea de legături şi dezvoltarea unei relaţii sub spectrul normalităţii cu acei dintr-o zonă prea puţin publicizată şi politizată (ca să reluăm distincţiile politologilor francezi care se referă la construcţia agendei publice) scapă PSD-ului de astăzi. Problema este deci infinit mai complicată: pe aceşti oameni nu trebuie să îi combată puternic aşa cum face cu dreapta partinică, ci să şi-i apropie, să şi-i facă prieteni.
În timpul acestei poveşti de tip love and hate cu dreapta, adversarul PSD rămânea tot acolo: adânc în rândul celor care asimilau PSD cu PCR şi orientarea politică de stânga cu comunismul.
În timp, un nou adversar al stângii s-a născut: rasismul social. Iar acest adversar, lăsat liber pe tot terenul, complet nemarcat de către PSD, a permis dezvoltarea unui curent care va face viaţa dificilă chiar şi unui partid de stânga veritabil, darămite PSD.
PSD a mai făcut greşeala de a crede, mereu şi mereu, că adversarii sunt în interior. Mai niciodată însă pariul nu a fost câştigător. Timp, energe şi resursă umană au fost cheltuite pentru răfuieli interne în loc de fi puse în slujba unui demers amplu şi integrat nu de reformare, ci de redefinire politică. PSD are nevoie disperată de o identitate şi de un răspuns la o întrebare simplă: cu ce voturi şi cu ce majoritate poate câştiga alegerile parlamentare din 2016 şi pe cele prezidenţiale din 2019? Iar asta nu se poate face în campanii electorale.
Pentru aceasta are nevoie cu mult mai mult decât de organizare. PSD are nevoie de o strategie politică şi electorală care să identifice zonele de stânga din societate şi segmentele susceptibile să rezoneze cu mesaje în consecinţă. Bineînţeles, credibilitatea mesajului este secundară în raport cu cea a liderilor politici.
PSD ar putea învăţa foarte bine din ce a făcut think-tank-ul francez Terra Nova încă din 2011, când a arătat de ce majoritate are nevoie stânga franceză pentru a câştiga alegerile. PS era atunci în aceeaşi situaţia în care este PSD în 2014: pierduseră trei alegeri prezidenţiale la rând - în 1995, 2002 şi 2007.
Totul începe însă cu asumarea unei decizii: are curaj PSD să nu mai încerce să pescuiască în ape străine, să uite de tentaţia centrului-dreapta (prin alianţe de tip USL) şi să se adreseze celor cu valori de stânga, care astăzi resping total PSD? Într-o ţară în care realitatea economică şi socială este structurată de chestiunile sărăciei, inegalităţii şi lipsei de oportunităţi, PSD se îmbată cu apă rece, construind majorităţi firave în Parlament, dar alienându-şi o agendă care ar trebui să-i fie proprie: a tinerilor, a familiei tinere, a ecologismului, feminismului, a dreptului minorităţilor şi chiar a unor zone mai radicale de stânga (măcar pentru a monitoriza evoluţia unor trenduri).
Cum şi cui comunică PSD?
PSD a vorbit alegătorilor săi tradiţionali: oameni din mediul rural, bătrâni şi pensionari în principal. Profilul votanţilor lui Victor Ponta este o dovadă. Doar că în turul al doilea nu au venit la vot decât 53% din cei cu vârstă peste 65 ani şi decât 43% din cei cu cel mult 10 clase sau şcoală profesională. Doar că, aşa cum arată Barbu Mateescu, PSD a obţinut în turul al doilea al prezidenţialelor doar 52,4% din votul din mediul rural.
Mizând pe o prezenţă în general scăzută la alegeri, probabil consolat cu gândul că nu o să-i aibă de partea sa, PSD a ignorat tinerii studenţi şi tinerii angajaţi. Adică exact pe cei care sunt în mod natural vulnerabili şi care ar fi avut nevoie din partea unui partid de stânga nu atât de protecţia, cât de trasarea unui teren de joc echilibrat, de puţină predictibilitate.
PSD a dat mereu mesaje de linişte şi unitate, în loc să condamne şi să se răscoale împotriva nedreptăţii şi inechităţii sociale. A preferat să fie conservator şi să lase altora oportunitatea de a defini, în proprii termeni, o agendă reformistă. Acest lucru l-a costat. L-a pus de fiecare dată în defensivă şi n-a beneficiat decât conjunctural şi limitat (momentul 2012) de suportul categoriilor active din societate.
PSD a preferat să vorbească din avion despre lucruri extrem de reale: condiţia angajatului român în relaţie cu angajatorul (apropo de cât de mulţi au salariul minim pe cartea de muncă), cum se apără clienţii băncilor în faţa tăvălugului, cum se abordează costurile unei vieţi din ce în ce mai scumpe, cum se oferă egalitate de şanse prin educaţie şi politici sociale copiilor din mediul rural şi celor din comunitatea Roma, cum abordează proiectele majore de mediu ş.a.
În loc să facă politică de stânga, PSD a făcut doar politica momentului, preferând tactici interesante din punct de vedere mediatic unor strategii, e adevărat, nu uşor de implementat, dar câştigătoare pe termen lung. A vorbit mult, dar nu a vorbit celor care aveau mai multă nevoie de stânga şi i-a pierdut astfel pe unii oameni care, deşi afectaţi de probleme despre care stânga vorbeşte în general în Europa, nici măcar nu au apărut pe radarul PSD.
Femei, tineri, studenţi, intelectuali avizi de dreptate socială reală, minorităţi, cei lipsiţi de mijloace financiare, sociale şi politice, toţi cei vulnerabili şi lipsiţi de şansa de a se proteja în faţa discriminării economice, politice şi sociale, toţi aceşti oameni au fost ignoraţi de către comunicarea PSD.
În schimb au primit atenţie, ce-i drept, polemică, tot cei care contestau partidul, de pe diverse poziţii. O greşeală strategică care a costat, de fiecare dată, PSD.
Morala
Când fugi după mai mulţi iepuri spre centru, nu prinzi niciunul şi îi pierzi şi pe cei care ar fi venit în curtea ta. Strategia de tip New Labour - Tony Blair a funcţionat într-un context politic special, după ani mulţi de guvernare conservatoare şi după un sistem electoral (first-past-the-post) care nu are nimic de-a face cu alegerile prezidenţiale din România, cele care de fapt setează mersul sistemului.
Oamenii deschişi către politicile de stânga nu au nevoie de bătăi pe umăr şi de ocheade; au nevoie de curaj şi de atitudine. Iar ca să îi poţi reprezenta trebuie să ai tu curaj şi atitudine. Dar PSD trebuie să decidă, dincolo de persoane şi lideri, asupra a ce reprezintă şi pe cine reprezintă. Fără identitate clară, pendulând oportunist acolo unde poate avea câştig pe termen scurt, nu va face decât să fie vulnerabil la tot felul de etichetări.
Dacă există un motiv real pentru care PSD a pierdut alegeri şi pentru care candidaţii PSD au pierdut alegeri, este şi pentru că au fost incapabili să formuleze un mesaj al stângii progresiste occidentale, care să spună credibil ceva simplu:
Să fii de stânga nu înseamnă să fii comunist, nu mai răspândiţi frică gratuită despre noi! Treziţi-vă la realitatea secolului XXI în care cei mai bogaţi devin mai bogaţi într-un ritm mult mai rapid decât cel în care cei mai săraci ies din sărăcie! Pentru că, dacă nu vă treziţi mai repede, o să fiţi măturaţi şi voi de acest val, după ce nu-i veţi mai fi utili. În lipsa acţiunii, cum spunea un miliardar american, „the pitchforks are coming… for us plutocrats". Alături de o stângă radicală.
Se încarcă comentariile...
