Pohta ce-am (tot) pohtit

În ultimii cincizeci de ani, ne-am lovit de planul românesc de ţară şi ne-am umplut de cucuie. Pentru că n-a fost al nostru.

Cel mai ambiţios plan de ţară a fost al lui Ceauşescu. Când şi-a pus el în cap să clădească România lui, apoi a construit-o pas cu pas, fără să-i pese de consecinţe. Degeaba îl dau de exemplu nostalgicii. În proiectul lui de ţară, economia se baza pe industria grea, agricultura, mecanizată, urma să asigure tot consumul intern, cetăţeanul şi cetăţeana trebuia să fabrice patru copii, şcoala urma să scoată numai absolvenţi utili în producţie. În definitiv, România lui era perfectă, numai că nu era locuibilă.

Degeaba aveam industrie grea pe tot cuprinsul patriei, dacă produceam pe stoc şi vindeam sub preţul de producţie. Agricultura a ajuns, astfel, cârja economiei. Ce folos, combustibilul nu ajungea la destinaţie, raportările de plan nu corespundeau realităţii, se exporta în draci, iar hrana hrănea piaţa neagră. Degeaba "se făcea şcoală din greu", dacă în procesul de producţie cunoştinţele erau anulate de şeful de partid ş.a.m.d. Nu ar trebui să ne batem capul prea mult. În ciuda propagandei, la căderea comunismului, împărţeam acelaşi ultim loc european cu Bulgaria. Albania nu o punem la socoteală, că nici nu făcea parte din Europa, ci dintr-un ţinut magic şi tenebros de pe lumea cealaltă.

Aşa se face că primul toboşar al vremurilor noi a fost Ion Iliescu. Şi acesta a făcut un proiect de ţară, semicapitalist. Preşedintele şi-a chemat favoriţii şi, ca un vajnic inginer de la ape, le-a dat de lucru: proiect România. Din păcate, favoriţii clarvăzători ai preşedintelui îi semănau: cadre vechi, de nădejde, şcoală de partid cu ştaif, gospodărie de partid, intelectuali sicofanţi. Din visul lui Iliescu s-a întrupat Văcăroiu, cel care a îngropat România pe stoc. Aproape că nici nu merită să vorbim. A fost un dezastru, dar preşedintele şi-a văzut visul cu ochii. A lăsat moştenire o utopie detestată de populaţie. Apoi lucrurile au părut a se dezvolta de la sine. A apărut conceptul triumfător de piaţă liberă, au apărut apostolii libertăţii, orice proiect părea o limitare a libertăţii. O moştenire păguboasă a trecutului. Un anacronism. Urmarea se cunoaşte. Nu are rost să insist. Şi iată că, după ani de bâjbâială, de legi contradictorii, de erori şi abuzuri ale libertăţii economice care au generat, zi de zi şi în proporţie de masă, corupţie, risipă, incompetenţă şi amărăciune, ne aflăm în faţa unui nou început.

Ca om care s-a fript cu multe iaurturi, privesc cu multă suspiciune noul proiect de ţară al preşedintelui Iohannis. De ce? Pentru că m-am obişnuit să văd dorinţele unui om revărsate din înalt asupra prostimii. M-am obişnuit ca părerea mea, părerea cetăţenilor să nu conteze. Iar vine un partid sau vine un om şi spune: "Am hotărât. Aşa se face. Cine nu e cu noi e împotriva noastră!" Or, un proiect de ţară nu e "cabinetul de lucru al preşedintelui". Nu e pohta ce-am pohtit şi cu care am să vă dau la cap de o să vă meargă fulgii. Cum spun de ani buni, statul nu trebuie să fie duşmanul cetăţeanului, iar cetăţeanul nu e o cifră în registrul contabil. Dacă nu pune în centrul oricărei strategii omul, discutăm discuţii şi clădim pe nisip. Iar asta nu se poate face decât în urma consultării tuturor cetăţenilor. Un proiect de ţară are două direcţii: socială şi economică. Iar planurile se fac ţinând seama de resurse, cultură şi oportunităţi. Dacă preşedintele va avea înţelepciunea să-şi ţină gura şi orgoliul în frâu, s-ar putea să izbândească.