Parlamentele României de după 1990. Cum s-au făcut şi s-au desfăcut alianţele în ultimii 22 de ani
0
Alegerile parlamentare au stârnit întotdeauna războaie politice de amploare. Până în 2008, alegerile generale se desfăşurau concomitent cu cele prezidenţiale, ceea ce aducea şi mai mult dramatism acestui scrutin. În data de 9 decembrie 2012 se va alege un nou Parlament, unul care ar putea fi mai numeros ca niciodată.
Adevărul a realizat o analiză a tuturor parlamentelor de după 1989, a alianţelor politice, dar şi a contextul politic al acelor vremuri.
Revoluţia din 1989 a învolburat apele pe scena politică românească. Din toată această vâltoare s-a ridicat un lider puternic, Ion Iliescu, care a şi fondat FSN-ul. Primele alegeri libere de după Revoluţie au adus pe scena politică peste 30 de partide, care au intrat în alegeri, dar câştigătorul detaşat a fost FSN, cu o majoritate clară, de 67,53%.
Fărâmiţarea votului a făcut posibilă intrarea în Parlament a nu mai puţin de 27 de formaţiuni politice la Camera Deputaţilor (între care 11 aparţinând unor minorităţi naţionale) şi 7 la Senat. Cu toate acestea, s-a manifestat un dezechilibru accentuat între câştigătorul FSN (67,53 % din mandate) si celelalte formaţiuni. Doar UDMR şi PNL mai deţineau o anumită pondere parlamentară de câte 7,34 % fiecare.
Premierul a fost desemnat Petre Roman, unul dintre liderii puternici ai FSN. Mineriadele din 1991 şi tensiunile cu Ion Iliescu l-au dat jos însă pe Roman. În locul său a devenit premier Theodor Stolojan, care a deţinut mandatul până în 1992.
Un moment important a avut loc în martie 1992, la Convenţia Naţională a FSN. Petre Roman câştigă în confruntarea politică cu moţiunea sa “Viitorul Azi!”- un program politic social-democrat european şi reformist – care devine noua platformă politică a FSN. Imediat după Convenţie, adepţii lui Ion Iliescu se retrag din FSN şi înfiinţează FDSN, care ulterior se va transforma în PDSR. În mai 1993 FSN se va transforma în PD/FSN şi ulterior se va numi Partidul Democrat.
Alegerile din 1992 şi cristalizarea clasei politice
Alegerile din 1992 au dat primul semnal al unei aşezări a clasei politice. Cu FSN-ul spart în două, nu mai exista riscul unei majorităţi covârşitoare. De data aceasta, doar şapte partide au mai intrat în Parlament.
Organizarea alegerilor parlamentare odată cu cele prezidenţiale a constituit un avantaj major pentru FDSN. Locomotiva de partid era Ion Iliescu, care a şi câştigat alegerile prezidenţiale. FDSN obţine cel mai bun scor politic având un procentaj de 34,26% pentru Senat şi 35,675 pentru Camera Deputaţilor. Pe locul doi s-a clasat CDR, iar pe locul al treilea a venit FSN.
Noua configuraţie politică a dat unul dintre cei mai stabili premieri ai României: Nicolae Văcăroiu. Acesta a fost premier timp de patru ani, între 1992 şi 1996. Majoritatea parlamentară era deţinută de FDSN, care avea şi sprijinul preşedintelui Ion Iliescu.
Pentru România, această perioadă a însemnat pierderea unor "privatizări prietenoase". Stabilitatea politică nu se reflecta şi în situaţia economică, guvernarea fiind dominată de suprainflaţie.
Eşecul PDSR, speculat de CDR
Cel mai important adversar al PDSR era CDR-ul condus de Emil Constantinescu. După eşecul din 1992, CDR şi-a luat revanşa şi a reuşit să câştige în 1996. CDR a luat 37,06% în Senat şi 35,57% în Camera Deputaţilor. Alianţa cu Partidul Democrat, aduce CDR-ul la guvernare.
În acel moment intră în scenă şi actualul preşedinte Traian Băsescu. Alianţa CDR-PD-UDMR a creat o majoritate puternică, dar instabilitatea la nivel guvernamental a dominat această perioadă. În legislatura 1996-2000 am avut trei premieri: Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu.
Guvernul Ciorbea se prăbuşeşte la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanşate de conflictul cu PD. Totul a început printr-un interviu luat lui Traian Băsescu, atunci ministru al Transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul „Evenimentul Zilei”.
Înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, şi el membru al PNŢCD, dar care avea legături de apropiere cu mai multe forţe politice. Nici noul guvern nu a reuşit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acţiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una dintre cele mai puţin rentabile ramuri economice susţinute de către stat, au rezultat în crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la Bucureşti, la începutul anului 1999, pentru a răsturna Guvernul. O altă criză majoră care a dat o lovitură grea prestigiului guvernării CDR a fost cea din Kosovo. România a sprijinit decizia OTAN de bombardare a Serbiei, ca reacţie faţă de criza umanitară declanşată în provincia Kosovo de conflictul sârbo-albanez. Această opţiune a fost însă criticată în presă şi resimţită de opinia publică ca un act nedrept şi ostil faţă de o ţară prietenă a României. În ciuda acestor probleme, guvernul Radu Vasile a marcat totuşi o realizare majoră: în decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. În cele din urmă, PNŢCD i-a retras sprijinul politic lui Radu Vasile, care după lungi pertractări cu preşedintele României, a fost de acord să demisioneze, părăsind ulterior PNŢCD.
Măsurile economice pe care le-a luat CDR-ul au erodat alianţa, iar în anul 1999, pe fondul unei situaţii economice dezastruoase, este numit premier Mugur Isărescu. Dezastrul guvernării CDR a dus de altfel la dispariţia Convenţiei în anul 2000.
Revenirea lui Iliescu şi mandatul lui Adrian Năstase
Alegerile din 2000 au reconfigurat clasa politică românească. PRM, condus de Corneliu Vadim Tudor, s-a impus ca o forţă politică importantă. Alegerile s-au desfăşurat sub semnul luptei dintre Ion Iliescu şi Vadim Tudor. În turul doi, majoritatea forţelor politice s-au coalizat împotriva PRM, de teama ca Vadim să nu ajungă la putere.
PDSR + PUR şi Ion Iliescu au câştigat alegerile. Alianţa avea 46.43% dintre locurile din Senat şi 44.93% în Camera Deputaţilor. Premierul impus după aceste alegeri a fost Adrian Năstase, al cărui mandat a fost caracterizat de echilibru economic, dar şi de creştere economică, în special în perioada 2002-2004.
Mandatul lui Adrian Năstase a fost extrem de important pentru România. În această perioadă, ţara noastră a aderat la NATO şi era în plin proces de preaderare la Uniunea Europeană. De asemenea, s-au produs şi privatizări de răsunet cum ar fi OMW sau Sidex Galaţi. Aceste privatizări au fost aspru criticate de oponenţii politici, dar stabilitatea guvernului Năstase nu putea fi combătută.
Intrarea pe scena mare a politcii pentru Traian Băsescu
Momentul 2004 a găsit România ca o ţară stabilă din punct de vedere economic, integrată în NATO şi cu perpectiva aderării la Uniunea Europeană. Alegerile s-au desfăşurat sub spectrul luptei dintre Traian Băsescu şi Adrian Năstase. Fostul premier, văzut ca urmaşul lui Ion Iliescu, pierde alegerile prezidenţiale.
În Parlament situaţia stătea în felul următor: PSD-PUR aveau 37% din mandate la Senat şi 36,64 în Camera Deputaţilor. De partea cealaltă, alianţa Dreptate şi Adevăr, formată din PD şi PNL, a obţinut 31,71% în Senat şi 31,26%, în Camera Deputaţilor.
Premier a fost desemnt Călin Popesu Tăriceanu, lider al PNL în prioada respectivă. Mandatul acestuia a fost dominat de conflicte cu Traian Băsescu. De altfel, aceste conficte au şi dus la ruperea alianţei D.A. în anul 2007. PNL a rămas la guvernare cu sprijiul PSD şi UDMR. În acestă perioadă am avut parte de un guvern minoritar.
Un moment important al Parlamentului în perioda 2004-2008 a fost suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Cu 322 de voturi în favoarea suspendării, Traian Băsescu a fost adus în faţa poporului. Actualul preşdinte a trecut peste referendum, revenind la Cotroceni pe un mare val de simpatie populară.
2008, momentul "Monstruoasei Coaliţii"
Alegerile din anul 2008 au fost primele alegeri parlamentare care nu s-au desfăşurat concomitent cu cele prezidenţiale. Prin reviziurea Constituţiei din 2003, mandatul preşedintelui a devenit de 5 ani. O altă mare noutate a fost introducerea votului uninominal, în defavoarea celui pe liste.
Aceste alegeri au stat sub semnul unei bătălii politice în trei: PSD, PDL şi PNL. În urma acestor alegeri, Partidul Democrat-Liberal a obţinut cele mai multe mandate, 115 în Camera Deputaţilor şi 51 în Senat, fiind urmat de alianţa dintre PSD şi PC (114 în Cameră şi 49 în Senat), PNL (65 în Cameră şi 28 în Senat) şi UDMR (22 în Cameră şi 8 în Senat). De asemenea, 18 mandate de deputat au fost obţinute de reprezentanţi ai altor minorităţi naţionale.
Anul 2008-2009 a fost marcat de alianţa PDL-PSD, care a purtat numele de "Alianţa pentru ROmânia". S-a făcut chiar şi analogia cu "Monstruoasa Coaliţie", cea care l-a forţat pe Cuza să abdice în 1864.
Această majoritate parlamentară nu a rezistat prea mult. În 2009, înaintea alegerilor prezidenţiale, alianţa s-a rupt. Motivul a fost demiterea ministrului de Interne, Dan Nica. Între cele două partide se ducea o luptă strânsă pentru a deţine portofliul Ministerului de Interne, cel care urma să organizeze alegerile.
Chiar dacă alianţa s-a rupt, PDL a rămas la guvernare, sub conducerea lui Emil Boc, sprijinit de Traian Băsescu. În ciuda moţiunilor de cenzură pe care le-a avut de înfruntat, Emil Boc a rămas premier până în februarie 2012, când a depus mandatul. În locul său a venit Mihai Răzvan Ungureanu, dar acesta a rezistat doar 79 de zile. El a fost destiuit prin moţiune de cenzură de USL, iar Traian Băsescu a fost forţat că acorde guvernarea celor de la USL şi implicit un mandat actualului premier, Victor Ponta.
Mandatul actualului Parlament a ajuns la final. Alegerile din 9 decembrie 2012 vor constitui o nouă majoriate parlamentară, un nou guvern şi o nouă pagină a istoriei politice va fi scrisă. La 9 decebrie 2012, USL pleacă cu o majoritate covârşitoare. Dacă aceasta va rezista în cei patru ani care vor urma, rămâne de văzut.
Se încarcă comentariile...
