O problemă de demnitate şi de bun simţ

Nu m-am aşteptat nici o clipă ca, după verdictul dat în urmă cu aproape zece zile de Curtea de Apel Bucureşti referitor la colaborarea dovedită de CNSAS a d-lui Traian Băsescu cu Securitatea acesta să îşi facă mea culpa.

Cu atât mai puţin să îşi dea demisia din Parlamentul European ori să îşi anunţe retragerea din viaţa politică că doar oricum are nu una, ci chiar un set de pensii bunicele.

Nu, dl. Băsescu ne-a anunţat, slujindu-se de o sfidătoare postare pe Facebook, că va contesta sentinţa şi că va face recurs. Că tot ceea ce a făcut în tinereţe trebuie privit în spiritul şi prin lentila vremurilor de atunci. Când forţa politică conducătoare era Partidul Comunist Român, iar braţul lui înarmat era Departamentul Securităţii Statului. Când nu puteai accede în anumite şcoli, cu atât mai mult în anumite funcţii dacă nu băteai palma şi cu unii, şi cu alţii.

Din multe puncte de vedere, dl. Băsescu are dreptate. Orice mărunt conducător de instituţie, fie el chiar şi un amărât de director de şcoală generală, avea, prin fişa postului, obligaţia de a se întâlni periodic cu ofiţerul în sarcina căruia se afla ţinerea sub observaţie a sus-numitei instituţii. De la un moment dat încolo, întâlnirile în cauză nu mai aveau nimic secret, ele se desfăşurându-se ziua în amiaza mare. Omul Securităţii venea cu intenţia clară de a fi văzut astfel încât toţi salariaţii de rând să aibă sentimentul clar al supravegherii. Mărturisesc că nu ştiu care era protocolul întrevederii respective, nu ştiu dacă în cursul ei se dădeau sau ba note scrise, habar nu am dacă în cazul în care aceste note existau ele erau semnate cu numele adevărat sau doar cu pseudonim. Ştiu numai că respectivele întrevederi erau aievea şi mai admit că ele ni se păreau cumva fireşti. Adică, vorba d-lui Băsescu, în spiritul vremurilor. Ne era tuturor clar că dacă directorul cutare le-ar fi refuzat, ar fi fost schimbat din funcţie în cel mult 24 de ore şi ne era la fel de clar că funcţia de director presupunea anumite privilegii.

În schimbul unor privilegii ori numai ca să nu îşi complice viaţa a acceptat dl. Băsescu, pe când avea 21 de ani şi era student la Institutul de Marină din Constanţa, să discute cu CI-istul, să îi dea note şi să fie legendat Petrov. Au urmat apoi alte şi alte privilegii, avize de navigare şi de plecare în curse externe, avansări, postul de la Navrom Anvers. Dl. Băsescu a admis în repetate rânduri că Revoluţia din Decembrie 1989 l-a prins mult mai bogat ca alţii, cu conturi grase la CEC, nicidecum alimentate numai din salarii. Mai mult ca sigur dacă regimul nu îl considera un om de nădejde, un om de-al său l-ar fi hăituit şi supus rigorilor derivate din legea controlului averilor suspicionate a fi ilicite.

Nu ştiu dacă şi după Decembrie 1989, dl. Băsescu a avut contacte cu serviciile secrete. Atâta vreme cât a fost secretar de Stat, ministru, primar general al Capitalei, şef de partid. Indiscutabil a avut în cei 10 ani cât a fost preşedintele României. Lucrul acesta era în firescul funcţiei. Nu ştiu dacă din 1990 încoace Serviciile l-au şantajat cu dezvăluiri pe dl. Traian Băsescu.

Nu sunt sigur decât de faptul că privilegiile de care s-au bucurat el, fiicele lui, apropiaţii săi au continuat. Şi că ele nu ar fi fost posibile dacă dl. Băsescu nu ar fi avut funcţii. Pe care le-a obţinut şi fiindcă a declarat pe răspundere proprie că nu a colaborat cu Securitatea. Şi pentru că acelaşi CNSAS care acum i-a făcut bucata, i-a dat de cel puţin patru ori certificate de bună purtare.

Nu ştiu dacă e adevărat că în 2006 el, Traian Băsescu, a dat ordinul să fie deconspirată colaborarea cu Securitatea a d-nei Mona Muscă. Ştiu numai că d-na Muscă a fost dată urgent afară din PNL, că şi-a dat demisia din Parlament şi că s-a retras din viaţa publică. Dl. Traian Băsescu nu are nici demnitatea, nici bunul simţ să facă asta.

Comentariu apărut concomitent pe blogurile adevarul.ro şi pe site-ul contributors.ro