Noul amendament constituţional care precizează căsătoria ca fiind între bărbat şi femeie a stârnit protestul comunităţii gay. Principalul argument este cel al încălcării unor drepturi,  prin discriminare. Dar sunt nedumerit. Care drepturi? Conferite de către cine?

Am luat de bune vorbele parlamentarul Tudor Chiuariu: juridic,  discriminarea se referă la drepturi deja existente. Cu alte cuvinte,  dacă dreptul respectiv nu este stipulat pe undeva,  nu poţi spune că eşti discriminat.

Am încercat,  cu acrivie şi sinceritate jurnalistică,  să mă lămuresc unde anume este stipulat acest drept al minoritarilor gay,  de a întemeia o familie. Legislaţia anumitor ţări, intens invocate ca argument pe meleagurile noastre, prevede căsătoria şi parteneriatele. Însă nu mi-e clar în baza cărui drept universal au făcut-o. Cel mult,  mi s-a părut doar o interpretare locală şi forţată a nediscriminării pe criterii sexuale. Un drept stabilit local,  pe baza a nimic universal. Un fel de învârtire în cerc. Dar stipularea expresă a dreptului universal de a se căsători n-am găsit-o nicăieri.

Cam la fel se încearcă şi la noi. Plecăm de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – art.  16. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Deci căsătoria nu poate fi interzisă pe criterii de rasă, naţionalitate sau religie. Nu văd sintagma orientare sexuală. Plus că apar clar termenii bărbat şi femeie. Adică nu se opreşte interzicerea căsătoriilor gay.

Asociaţia ACCEPT de la noi,  într-un memoriu din 2007, forţează interpretarea inversă a acestui articol,  susţinând că termenii bărbat şi femeie fac referire la egalitatea de şansă în privinţa căsătoriei,  nu la căsătoria heterosexuală. Dar în acest caz putem întreba:căsătoria cu cine? Merge şi cu animale sau cu plante? 

Argumentele aduse de activişti pro-gay încep de prin 2004, dată la care ONU începea să recomande recunoaşterea juridică a căsătoriilor sau relaţiilor de tip gay. Deci nu impune nimănui nimic.

Apoi se argumentează că din ce în ce mai multe ţări adoptă această legislaţie (elaborare de tip psihologia mulţimilor, sub recomandarea a însăşi UE),  după care se trece brusc la contraatac, prin intimidare emoţională. Se atrage atenţia că orice opunere a legiferării în domeniu constituie o „tiranie a majorităţii” (în democraţie nu decide majoritatea poporului?!), o dovadă de homofobie,  o discriminare şi o restrângere expresă a dreptului la căsătorie. Pe care încă nu l-am văzut clar stipulat nicăieri. Ne învârtim în cerc iarăşi. Dacă nu suntem obligaţi să legiferăm,  cine ne poate pedepsi?

Lucrurile încep să se complice şi mai tare dacă aflăm că ONU că a luat această poziţie în urma unor studii pretins ştiinţifice, de prin anii ”85-”90, care susţineau că homosexualitatea nu este o alegere,  ci este un dat genetic,  încă din perioada intrauterină a fătului. Am scris „pretins” deoarece teoria respectivă nu funcţionează în cazurile de schimbare a identităţii sexuale (din heterosexual în homosexual şi invers, plus existenţa bi-sexualităţii). Cercetările sunt încă împărţite în privinţa originii genetice a homosexualităţii,  motiv pentru care legislaţia nu le poate folosi ca argument clar.

ONU însă se scuză că articolul 16 din Drepturile Omului a fost elaborat în 1948,  dată la care lucrurile erau neclare în privinţa homosexualităţii. Apoi plusează că ne-legiferarea căsătorilor gay duce la violenţă şi discriminare. Adică activiştii gay s-ar supăra şi ar provoca tensiuni,  motiv pentru care e mai bine să-i mulţumim. Ceea ce s-a întâmplat însă în Franţa mi se pare că este exact invers: legiferarea a provocat tensiuni sociale. Deci regula nu se poate aplica oriunde,  doar pentru că o minoritate este nemulţumită. E mult mai grav când majoritatea este nemulţumită.

Oricum ar fi,  am din ce în ce mai tare senzaţia că,  de fapt,  aceste interpretări legislative sunt asemenea interpretărilor din Biblie pe care le fac diverşi profeţi închipuiţi. Numai că, din dorinţa de a atrage dreptatea de partea lor, interpretatorii biblici ajung uneori să se contrazică singuri, sau să construiască argumente ilogice sau absurde. Iar dacă nu eşti de acord cu ei, îţi replică ameninţător că eşti împotriva adevărului. Sigur,  un adevăr interpretat de dânşii.

Prin urmare,  în lipsa unui text universal clar, care să ne oblige negru pe alb că minoritatea gay are dreptul de a întemeia familii,  ajungem tot la nuanţele interpretative. De aceea vedem folosindu-se, până la oboseală, aceleaşi două tipuri de argumentaţie: au legiferat şi alţii,  iar dacă noi nu legiferăm, îi discriminăm. Dar tot nu pricep în baza cărui drept,  conferit de către cine?

Doar un lucru mi-e clar. Aşa cum dânşii au clar prevăzut dreptul de a face în pat ce vor,  tot aşa am şi eu dreptul la ce opinie doresc. Prin urmare, nu pot fi catalogat ca homofob,  indiferent de opinia mea. Sigur,  opinia mea nu trebuie să ducă la încălcarea legilor,  la fel cum dorinţele lor intime nu trebuie să reformuleze morala publică. Dar nici nu se poate cineva simţi agresat doar pentru că am o opinie. Altfel ajungem la „tirania minorităţilor” care spun majorităţilor ce şi cum să creadă.

Dar,  până vom găsi răspunsul clar şi limpede la aceste întrebări,  mai am una care mă frământă în mod deosebit. De 9 ani are loc în România Marşul Diversităţii. Cum se raportează această manifestaţie la articolul 30 din Constituţie: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, …precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”? Este manifestaţia contrară bunelor moravuri sau nu?

Bine, n-am văzut prea clar definite nici bunele moravuri. Definiţia juridică mai mult m-a lăsat în ceaţă: „constituie ansamblul normelor de conduita cu caracter moral, la care legea civila face uneori trimitere pentru a fi luate in considerare de către instanţele de judecata, ca un criteriu de apreciere a caracterului imperativ a unor texte de lege, a caracterului licit al unei cauze sau condiţii contractuale. Pare mai mult o chestiune de morală publică majoritară.

Iar DEX-ul pare şi mai discriminatoriu pentru minoritari gay: Moravuri = Totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor unui popor, ale unui grup social sau ale unei persoane; conduită morală, moralitate. Bunele moravuri = decenţă în comportare. Este afirmarea publică a homosexualităţii decentă sau nu? Iarăşi de lovim de morala majorităţii.

Să mai spună cineva că legile sunt clare în România. Mai clară mi se pare Biblia,  chiar dacă este mai mult răstălmăcită decât legile.

 

PS.  Acest text este şi o replică adresată celor ce mi-au transmis că am…prea mult umor.