Monstruoasele procente

Realitatea e tare neîncăpătoare. Aşa se întâmplă când se adună strategii de partid, cu creioanele înfipte după ureche, cu centimetrul de croitorie a situaţiei şi cu busola, căutând nordul clientului. Oamenii ăştia, care ştiu totul şi ceva pe deasupra, se împiedică de fiecare dată de realitate.

Realitatea e ori neîncăpătoare, ori curvă, ori neînţelegătoare. Dar nu e niciodată ceea ce trebuie să fie. Dacă aţi intrat şi dvs. în cursa cu obstacole pentru Primărie (ca chibiţi, fiţi liniştiţi, nu am sugerat niciodată altceva ruşinos!), e clar că, de câteva săptămâni, vă tot zumzăie cifre prin minte. Iar alianţele clopoţesc. Şi orchestra de cimpoaie a lui dacă şi parcă vă asurzeşte. Iar candidaţii, înălţaţi deasupra scenei într-un balet când buf, când dizgraţios, nu mai prididesc cu cerutul: „Dă şi mie! Dă şi mie!“.

Fie vorba între noi: dacă nema putirinţă, ce mai chichirez gâlceavă? Nu ai strâns ani de-a rândul vot cu vot, nu pui de-un snop. Nu te-ai învrednicit să faci ceva pentru urbea ta, nu ai ieşit în faţă, nu te-ai lipit de un partid baban, dacă de la partid au jucat babaroasele? Tot efortul e nu numai zadarnic, da-ţi strică ploile şi-ţi risipeşte banii. Pe scurt, încercările de a obţine avantaje acum, pe ultima sută de metri, prin mişcări măiastre de trupe, demne de un Alexandru Machedon al românităţii, nu fac decât să mă convingă de un lucru. Şi anume că, în iubita noastră ţărişoară, principalul principiu politic e exact la nivelul Caritasului de acum 20 de ani. Îmbogăţire rapidă. Mutarea banului dintr-un buzunar în altele. Nimeni nu construieşte nimic în politica românească. Mai mult, acest avânt aventurier a îndepărtat şi ultimele resturi de raţiune din minţile politicienilor. M10 cheamă la întrecerea socialistă un partid de zece ori mai mare, şi un candidat cu de şapte ori mai multe voturi (dintr-o lovitură), iar partidul mai mare nu găseşte un candidat propriu, tocmai pentru că, în ultimii zece ani, nu a crescut nimic sub pulpana-i. Vai, greşesc, ceva, ceva tot a dat: ţucălari şi sicofanţi. Ei, lasă, că nu-i dracu’ aşa de negru. Dincolo, cel mai mare partid, virtual câştigător al Bucureştilor, PSD poate pune în poziţia de candidat orice-i trece prin cap: o muscă, un mort sau un puşcăriaş. Nu contează ce, că nici nu-mi a vine să-i spun „cine“, important e că bătălia e câştigată fără luptă.

Aici vine rolul cel mare al analistului-expert-doctor (dar şi inginer de sistem). El începe să învârtă cifrele, să sufle-n lumânări şi, ca prin farmec, speranţele moarte fâlfâie ca şi cum ar fi vii. Aşa şi cu Marian Munteanu. Experţii lu’ peşte prăjit au mirosit că victoria ar putea avea parfum fundamental, ca-n Ungaria sau Polonia. Ei bine, nu. România e ţara cu cea mai mare rezistenţă la schimbările bruşte sau la soluţiile extreme. Nu numai că oamenii votează partide, şi nu oameni, dar, atunci când catadicsesc să aleagă oameni, cetăţenii se feresc de extreme ca dracu' de tămâie. Nu că Marian Munteanu ar fi extremist. Nu. Doar că liberalii (sau ceea ce numim, oarecum confuz, liberali) nu vor vota. Sau îşi vor răspândi voturile prin vecini. Aşadar, îndrăznesc să fac următoarele previziuni: PSD câştigă cu 35-40%, Nicuşor Dan iese pe doi, cu 15-20, PNL, pe trei cu 12-15%, ALDE, 8-10%. Dacă intră Băsescu pentru PMP, strânge între 5 şi 7%, dacă nu, nu. Ceilalţi nu sar ştacheta. Pe curând şi pe cai! Timpul a expirat.