Jurnalist, caut funcţie publică. Rog şi ofer confidenţialitate

Toţi cetăţenii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Intrarea intempestivă a lui Robert Turcescu în competiţia pentru fotoliul de primar ridică, însă, o serie de întrebări de factură deontologică. Poate fi un ziarist şi politician şi om de presă? Există o limită a amestecului dintre cele două „meserii”? Ziariştii se califică pentru orice funcţie sau ar trebui să existe o clauză specială, care să le limiteze accesul la funcţiile publice?

Atracţia malignă a politicii pentru oamenii de presă şi a ziariştilor pentru avanscena decizională este veche la noi - ca şi în alte părţi. În România contemporană, însă, avem prea mulţi politicieni îmbrăcaţi în blană de oameni de presă şi invers, foşti jurnalişti care se acoperă rapid cu haina politică. Avem exemplul Laviniei Şandru, care a fost ziaristă, a devenit peste noapte membră de nădejde a partidului prezidenţial şi a revenit fără jenă la meseria de bază, emisiunile de tip talk-show. Sau „modelul” Dan Diaconescu, ori al altor pseudo-oameni de presă, care se ocupau mai degrabă cu şantajul şi au creat partide la fel cum au înfiinţat instituţii de presă, cu scopul extorcării semenilor lor. Ori Gabriela Firea şi alţi diverşi jurnalişti de prin cotloanele provinciei, care se visează primari, deşi nu s-au remarcat prin altceva decât prin notorietatea media. Sunt prea mulţi ziarişti care trec cu mare uşurinţă, cu tot cu arme şi bagaje, în barca politicii, fie ca „purtători de cuvinte”, fie consilieri de imagine. Vedem cu ochiul liber că există o interdependenţă dezgustătoare între presă şi politică.

Pentru a înţelege componenta patologică a fenomenului e bine să pornim de la o premisă teoretică simplă – în fond de ce ar trebui să existe o separaţie obligatorie între oamenii de presă şi politicieni? Pentru că, dacă vorbim despre mass-media ca despre „a patra putere în stat” - e drept, mai mult informal - atunci ar fi normal să existe şi obligativitatea separaţiei acestei puteri de celelalte. Din păcate în talmeş-balmeşul românesc aceste „puteri” nu doar coexistă, ele se şi bălăcesc în aceleaşi ape murdare.

Nu avem un model profesional care să oblige jurnaliştii, aşa cum se întâmplă în cazul magistraţilor, să nu aibă nicio legătură cu politicienii sau cu interesele economice ale acestora. Sau, dacă îşi abandonează „calitatea” de jurnalişti, să renunţe la toate „privilegiile” acestei meserii – aşa cum politicienii afacerişti trebuie să renunţe la toate firmele şi acţiunile pe care le deţin şi ziariştii deveniţi politicieni ar trebui să renunţe benevol la activităţile de presă. Desigur că această condiţie pare ridicolă în republica noastră absurdă şi desfrânată, unde chiar şcolile de jurnalism sunt în aceeaşi „oală” cu şcolile de studii politice. Încă de mici politicienii învaţă la un loc cu jurnaliştii şi jurnaliştii coabitează cu politicienii.

Dar separaţia aceasta aparent simplă (presă vs. politică) este şi mai dificil de realizat când intervine un alt palier de murdărire etică a interacţiunii publice. De aceea când Robert Turcescu a devenit oficial candidatul partidului băsist la Primăria Bucureştilor o filă din codul deontologic al jurnalismului s-a rupt definitiv. Turcescu, renăscut prin osmoza dintre presă şi slujirea unor interese oculte, este un model negativ pentru promiscuitatea generalizată dintre jurnalişti, politicieni, profit economic şi servicii secrete. Această colaborare odioasă, devoalată prin persoana lui Turcescu, face ca lanţul trofic din spaţiul nostru public să fie şi mai infect.

Deşi, teoretic, un jurnalist ar avea toate calităţile necesare pentru a deveni reprezentantul concetăţenilor în administraţia politică, un ziarist compromis prin coabitarea cu politicienii şi serviciile este la polul opus al democraţiei. Şi ziaristul, ca şi oficialul ales, trebuie să fie în serviciul cetăţenilor, trebuie să lupte pentru o societate mai bună, trebuie să dezvăluie defectele comunităţii din care face parte şi să le îndrepte.

Din păcate realitatea românească ne arată cu totul şi cu totul altă specie de jurnalişti, a căror prezenţă în spaţiul public nu face decât să ducă mai departe „infecţia” despre care vorbim. Ei murdăresc viaţa publică prin practicile lor necinstite, prin pervertirea rolurilor sociale pe care le exploatează. În loc să fie în slujba concetăţenilor săi, jurnalistul dâmboviţean sau someşan este de fapt pe ştatele de plată ale diverşilor potenţaţi şi chiar ale serviciilor secrete. Mai poate fi el creditat cu onestitatea necesară unui administrator public când, în loc să servească interesului general, el face jocurile unor încrengături de interese ascunse, cu caracter pecuniar? Când, în loc să ajute în procesul de deliberare, de schimb de idei şi de trasformare prin dialog a vieţii publice, el este în solda unor idei prefabricate. Cum poate un astfel de ziarist să-şi uite năravurile, promiţând că va fi un administrator cinstit. Este cazul tipic de lup care se cere paznic la oi.

Autodenunţul lui Turcescu poate că l-a eliberat pe acesta de povara morală a acţiunilor sale odioase din trecut, dar nu îl eliberează de responsabilitatea publică. 

Aflând astăzi (22 aprilie - n.r.) că el este candidatul oficial al lui Traian Băsescu nu ar trebui să ne întrebăm în ce măsură a fost moderatorul Turcescu corect şi onest în dezbaterea prezidenţială pe care a dirijat-o în 2009? Nu cumva această apartenenţă ideologică şi politică la „valorile” lui Traian Băsescu şi ale cercurilor de interese ale acestuia au viciat întreg procesul electoral?

Este limpede că rolul democratic al presei dispare atunci când ziariştii şi oamenii de presă în general sunt viciaţi prin conexiunea cu interesele economice şi ideologice ale celor care îi plătesc. În plus faptul că un ziarist este „bun de gură” şi fotogenic nu îl face automat un bun funcţionar public. Gargara media nu devine ca prin minune competenţă administrativă şi nici palavrele din studiourile de televiziune nu se transformă automat în calificări manageriale.

De fapt defectele acestei specii de „jurnalişti” sunt în măsură să anuleze însuşirile pozitive. Marele semn de întrebare rămâne acela dacă ei mai pot să reprezinte interesele cetăţenilor după ce au reprezentat interesele unor grupuri mai mult sau mai puţin perfide. Fiind mult prea obişnuiţi să facă „servicii” unor şefi din umbră, să speculeze avantajele meseriei în beneficiul grupurilor de interese şi să capitalizeze încrederea cetăţenilor în beneficiu personal ei se descalifică din start.

De aceea transformarea unor jurnalişti în politicieni rămâne un pericol pentru funcţionarea societăţilor democratice. Din păcate, după cum demonstra Matthew Fraser în cartea omonimă, în lumea contemporană presa a devenit o „armă de distracţie în masă”. Tocmai acest lucru ar trebui să ne ridice mari semne de întrebare cu privire la cei care au slujit unor interese meschine. Pot saltimbancii şi marionetele să se transforme peste noapte în administratori oneşti ai interesului cetăţenesc? Pot actorii unor scenete de prost gust, după ce au jucat în roluri proaste din piese de teatru televizat, regizate de către nişte păpuşari din umbră, să fie reprezentanţii cinstiţi ai nevoilor concetăţenilor?

Răspunsul se va da în cabina de vot.