Iohannomania nu-i bună pentru România!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De ceva vreme, iohannomania a luat în stăpânire presa şi reţelele sociale. Iar problema nu stă, desigur, în satisfacţia sinceră manifestată de alegători pe facebook, sub diferite forme. Şi nici în prăjiturelele ori noile feluri de pizza botezate cu numele noului preşedinte. Nu despre marketing este vorba aici.

Dacă există o problemă – şi există - este cea a osanalelor profesioniste, venite de la oameni de media. Şi e foarte interesant să constaţi cum stindardul iohannomaniei  îi uneşte pe aceia care-l descriau pe „neamţ” drept traficant de copii cu aceia care-l acuzau că ar fi „premierul Grivco”.

Nu doar că ei se suie pe creasta valului ca să-şi facă selfie-uri din postură de învingători închipuiţi. Dar îi mai şi trasează noului preşedinte misiuni atât de dificile şi îi fixează standarde atât de înalte, încât trec dincolo nu doar de prerogativele prezidenţiale, altfel limitate. Dar pot depăşi până şi puterile omeneşti ale unui lider, fie el şi de neam german.

Încă înainte de a fi intrat în pâine, noul preşedinte se vede deja urcat, fără voia lui, pe un piedestal pe cât de înalt pe atât de şubred. Şi este lesne să ne imaginăm că, în cazul în care şandramaua se va prăbuşi, exact cântăreţii de azi o vor lua primii la sănătoasa. Ei, care au alimentat în opinia publică aşteptări mult prea mari în raport cu ceea ce un preşedinte al României poate face cu adevărat.

Nu, preşedintele României, nu poate mări lefuri şi pensii, nu poate scădea taxe şi impozite. Nu poate nici să garanteze menţinerea cotei unice. Nu poate decide cine să fie anchetat sau cine să fie băgat la puşcărie. Şi nici nu poate confisca averile obţinute prin fapte de corupţie. Nu este corect să li se alimenteze oamenilor aşteptări pe care niciun preşedinte, potrivit actualei Constituţii, nu le poate îndeplini.

Pur şi simplu, toate acestea – şi încă alte cerinţe care deja i s-au pus în faţă lui Klaus Iohannis – ţin de alte instituţii ale statului, iar puterile preşedintelui sunt limitate. El poate refuza o singură dată promulgarea unei legi, iar dacă Parlamentul o votează din nou în aceeaşi formă, se vede obligat să o promulge, chiar dacă nu-i convine.

Mulţi se întreabă „ce va face Iohannis”, dar poate că ar trebui să discutăm mai întâi despre ce să NU facă. 

Preşedintele nu are voie să se amestece în treburile justiţiei. El poate nominaliza o persoană care să încerce obţinerea unei majorităţi parlamentare şi formarea unui guvern, dar numai atunci când postul de prim-ministru este vacant. Altfel, trebuie să lucreze cu guvernul aflat în funcţie. Guvernul cade în Parlament sau este schimbat prin alegeri.

Mulţi se întreabă „ce va face Iohannis”, dar poate că ar trebui să discutăm mai întâi despre ce să NU facă. De exemplu, să nu pună instituţii sau categorii sociale unele împotrva altora, să nu se substituie organelor de anchetă, să nu-şi pună în plan să-şi facă partid prezidenţial.

Dar dincolo de atribuţiile sale reale în politica externă sau în afacerile europene – care merită o discuţie separată – preşedintele poate face măcar un lucru extrem de important, folosindu-şi atât prerogativele constituţionale cât şi (sau mai ales) legitimitatea de care se bucură.

Preşedintele poate contribui decisiv la detribalizarea României, poate să ajute la dărâmarea zidurilor din societatea noastră, care îi separă pe ”unii” de ”ceilalţi”, pe ”ai noştri” de ”ai lor”. Pe ”graşi” de ”slabi”. Pe ”bugetari” de ”privaţi”. Pe ”angajaţi” de ”pensionari”. Pe cei din ”urban” pe cei din ”rural”. Pe ”ardeleni” de ”regăţeni”. Şi aşa mai departe.

În definitiv, România este în aceeaşi măsură ţara celor şase milioane care au votat cu Iohannis şi a celor cinci milioane care au votat cu Ponta. Pare o banalitate să spui asta. Dar nu e, câtă vreme, dacă te uiţi la multe dintre atitudinile de după turul doi, alegerile par să fi consfinţit victoria unui trib asupra celuilalt. Iar tribul învins nu are decât să se predea şi să suporte fără crâcnire, pentru că cei buni au izbândit şi cei răi au fost biruiţi.

„Preşedintele care uneşte” a eşuat la urne şi nu pentru că sloganul nu ar fi fost corect, ci fiindcă cei mai mulţi alegători n-au avut încredere că acel candidat va face ceea ce promite. Îi revine acum celui ales să ducă la îndeplinire această promisiune.

O misiune grea, dar făcută şi mai grea tocmai de campania de glorificare a preşedintelui. O campanie sub care putem vedea cu uşurinţă încercarea de a-l confisca pe eroul zilei în beneficiul unui trib sa al altuia. Ceea ce, în realitate, este o capcană.

Articol publicat în săptămânalul ”Dilema veche”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite