Internetul şi wc-ul băieţilor

Se spune că hârtia suportă orice, iar mai nou, văd că şi internetul poate. Spaţiul virtual a devenit odată cu apariţia site-urilor sociale, blogurilor sau ziarelor online, locul în care lângă bogăţia şi accesibilitatea informaţiei şi-au făcut loc exprimarea frustrărilor, urii, invidei, şovinismului, xenofobiei şi intoleranţei.

Latura mizerabilă a unor indivizi a găsit mediul propice unde, la adăpostul anonimatului asigurat de identităţi false, să se poată exhiba indecent într-un loc public, aşa cum iniţial o făceau în adolescenţă, pe pereţii wc-urilor şcolii. Mi-aduc aminte cum intrând într-un astfel de loc, erai agresat de desene în tehnică rupestră ale organelor genitale de ambe sexe, de cuvinte porcoase precedând numele unor colege cu vino-încoa. Mă simţeam aproape de fiecare dată şocat şi mă întrebam, cum putea arăta cel care îşi căuta special o bucată de cărămidă, îşi lua creionul sau pixul cu care în ora precedentă luase notiţe despre poezia de dragoste, pentru a le folosi acum să-şi dea frâu liber pornirilor primare? Încercam, fără succes, să-i compun un chip celui care la adăpostul uşii închise a cabinei, era capabil să rabde mirosurile pestilenţiale doar ca să-şi scrijelească umorile perverse. Nu reuşeam niciodată, deşi eram conştient că “operele” nu aparţineau unuia cu trăsături de dezaxat, ci sigur unui coleg care poate îmi părea de treabă sau cu care mă cotonogeam la fotbal. Eram tentat iniţial să consider astfel de manifestări caracteristice unui număr redus de indivizi, limitat la şcoala sau liceul unde învăţam, dar ele au continuat să-mi sară în ochi în toaletele facultăţii, wc-uri publice, locuri dosite, la ţară sau la oraş, încât să cred că e plin pământul de obsedaţi sexual.

Aşa cum vespasianele romane au apărut din antichitate ca răspuns al satisfacerii în mod igienic a unor necesităţi fiziologice evoluând până la actualele wc-uri publice, aşa şi agora greacă a evoluat (sau involuat?) spre spaţiul virtual actual care ar trebui să satisfacă la rândul său o altă necesitate umană, cea de comunicare şi informare. Ironia sorţii este că în ambele cazuri, nici împăratul Vespasian, nici Zuckerberg,  nu puteau gândi că cele două invenţii cu scopuri total distincte, vor ajunge într-un arc peste timp, să fie înrudite printr-o funcţie comună şi anume, locul de deversare a dejecţiilor.

Dacă asocierea din titlu, în ciuda paragrafelor precedente, vi se pare forţată, voi încerca în continuare să mă explic de unde până unde am făcut-o. Nu mai departe de acum o săptămână, pe paginile unei agenţii de presă, trona în premieră (cel puţin eu nu cunosc un alt precedent) un titlu în care era redată explicit o înjurătură de mamă la adresa a doi politicieni. Nu judec că autorul era recunoscut în epocă drept un epigon ratat al lui Adrian Păunescu, nici nu m-am bucurat că era adresată unor indivizi faţă de care nu am nici cea mai mică urmă de respect, nici măcar nu sunt atât de ipocrit încât să spun că am avut nevoie de dicţionar să-i pătrund înţelesul, dar a o face public nu este altceva decât incitare la ură şi intoleranţă. M-am ţinut de nas şi am citit câteva comentarii, printre care majoritare sunt de genul “respect maxim”, “BRAVO MAESTRE”, “corect maestre”, “m-am răcorit”, toate dându-mi impresia că unul a scrijelit un cuvânt porcos pe zidul cabinei de wc, iar mulţi alţii, într-un mimetism abject îl reproduc pe peretele catedralei. Dacă pe cineva care îşi foloseşte îndemânarea de versificator, reciclându-şi rimele care l-au consacrat atunci şi acum, “-ism” (comunism/captalism) sau “-escu” (Ceauşescu/ Iliescu/ Voiculescu/ Antonescu), îl pot înţelege din motive de “famelie mare, renumeraţie mică după buget”, pe altul care ajuns (i)responsabil de soarta ţării, îşi dă frâu liber frustrărilor prin exprimări de genul “lingăi”, “ticălos”, “face dosare” sau atacuri suburbane la o femeie, nu pot decât să îl detest.

Niciodată spaţiul public românesc nu a mustit de atâta ură şi dorinţă, nu de a-ţi contrazice adversarul, ci de a-l nimici, nici măcar în perioada mineriadelor. Am citit în ultima perioadă atâtea comentarii pline de invective din partea unor identităţi “false”, în care nu conţinutul m-a mirat, ci pofta băloasă, satisfacţia obscenă cu care sunt adresate unor persoane pe care în majoritatea cazurilor nici nu le cunosc, păcatul capital fiind doar că exprimă păreri contrare lor. Câteodată, am certitudinea că sunt aceiaşi care mâzgăleau măscări în wc-ul liceului şi care, ajunşi la menopauză intelectuală, îşi reexersează stilul scabros încurajaţi de modele de rataţi poeţi sau prim-miniştri, exhibiţionându-şi goliciunea spirituală cu satisfacţia perversă că cineva le-o vede. Vă vine să credeţi sau nu, ele aparţin secretarei care vă toarnă şefului că aţi întârziat, vecinului pensionar de la parter care spionează prin vizor cine urcă sau coboară scările, colegului de liceu de care nu aţi mai auzit de decenii, deputatului atât de fotogenic în ultimul afiş electoral sau nu ştiu cărui candidat tomnatec la Preşidenţie. Cu toate că au cu toţii feţe umane, nu vă lăsaţi înşelaţi, în buzunar poartă bucata de cărămidă.