DOCUMENTAR Istoria alegerilor prezidenţiale (1992-1996). Emil Constantinescu: „E important ca un şef de stat să creadă în Dumnezeu“

DOCUMENTAR Alegerile noastre. Partea I (o retrospectivă a alegerilor prezidenţiale)

România a fost ţara cea mai afundată în simpatia pentru comunism dintre toate statele fostului bloc sovietic. Până şi în Bulgaria, la alegerile din 1990, partidul comunist metamorfozat în Partidul Socialist Bulgar a obţinut scoruri mai mici decât Frontul Salvării Naţionale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Alegerile din 1992 aveau să confirme că România era la ani-lumină de democraţie. Pe de o parte, numărul partidelor explodase în anii de după Revoluţie, pe de altă parte, sistemul politic românesc rămânea unul în care o singură formaţiune conta cu adevărat. Opoziţia era încă fragilă, cu tot ajutorul acordat de Statele Unite ale Americii. Între 1991 şi 1992, profesorul universitar Emil Constantinescu a mers în SUA pentru a învăţa regulile democraţiei.

Cu toate acestea, Constantinescu spune că nu s-a ales cu nimic după acest stagiu de un an. „Americanii n-au înţeles nimic. Şi nu înţeleg nici astăzi. Sfaturile lor pentru mine erau ridicole“. Cu sau fără ajutorul americanilor, Emil Constantinescu a fost ales drept candidat al Convenţiei Democrate Române pentru alegerile prezidenţiale din 1992. Pornea din start cu un handicap de notorietate: în ciuda faptului că avusese o participare însemnată la „Golaniada“ din 1990, doar 7 % dintre studenţi ştiau în vara anului 1992 cine este Emil Constantinescu.

Începută pe 27 iulie 1992, campania electorală pentru preşedinţia României a fost acaparată de lupta Iliescu-Constantinescu. La aproape trei ani de la Revoluţie, comunismul a fost tema principală a campaniei, astfel că Ion Iliescu păstra, încă, retorica revoluţionară: „În 1989 am fost în mijlocul focului!“. Emil Constantinescu a mizat pe marile pete negre din istoria anilor ’90, ’91, cu cele două mari mineriade, şi pe aura neocomunistă a contracandidatului său.

„Pot reduce diferenţa dintre mine şi Iliescu păstrând contactul cu populaţia, mergând în diferite locuri pentru a discuta cu oamenii“, spunea Emil Constantinescu la începutul campaniei electorale. El a fost consiliat în 1992 de actorul Mircea Diaconu. Strategia a fost accea de a-l transforma pe profesorul cu un nume comun, Constantinescu, într-un prieten al alegătorilor. Astfel, Constantinescu s-a transformat în Emil.

De ce n-a candidat Petre Roman?

“În 1992, Ion Iliescu putea fi învins, iar eu eram unul dintre cei care l-ar fi putut învinge. Dar n-am candidat”, spune astăzi, cu regret, Petre Roman. „E corect, Petre Roman l-ar fi putut învinge pe Ion Iliescu. Era deja un om politic cu experienţă în 1992 şi avea o mai bună prezenţă decât Emil Constantinescu, din punct de vedere politic. Avea replică mai bună în lupta directă cu celălalt. Ar fi putut“, crede Cristian Tudor Popescu, care în 1992 era jurnalist la „Adevărul“.

Şi, totuşi, de ce n-a candidat Petre Roman, un personaj cu o popularitate încă foarte mare în acei ani? „Am declarat atunci că ceea ce contează nu e funcţia de preşedinte, ci un program, un principiu politic, încotro vrem să ducem ţara. Iar eu mi-am asumat faptul că nu voi candida la preşedinţie. Puteam să mă dezic de acest angajament. N-am făcut-o şi a fost o şansă ratată“, afirmă Petre Roman.

„Măi, animalule!“ şi găleata de curent electric

Campania electorală din 1992 a fost presărată cu momente de un trist renume pentru combatanţi. De Ziua Marinei, Ion Iliescu a mers la Constanţa, unde a fost întâmpinat cu ostilitate. Un jurnalist de la ziarul constănţean „Telegraful“ a căzut pardă furiei preşedintelui, care i-a adresat, printre altele, celebrul “Măi, animalule!”. Erau ani grei pentru presă. “De trei ori pe zi, un ministru, un funcţionar al statului sau chiar preşedintele însuşi acuză presa”, scria Dumitru Tinu în „Adevărul“.

 

Cum ar fi arătat România cu Nicolae Manolescu preşedinte

În perioada 1990-1991, în cercurile de dreapta din România s-a vorbit despre varianta de a-l trimite pe Nicolae Manolescu în cursa prezidenţială, în detrimentul lui Emil Constantinescu.  Alina Mungiu Pippidi, pe atunci ziaristă la revista „22“, îşi aminteşte cum a ajuns Emil Constantinescu să fie reprezentantul Convenţiei Democrate Române la alegerile din 1992: „Candidatul preferat al presei noastre de opoziţie era Nicolae Manolescu. Dar, din motive personale, şi din cauza relaţiilor reci cu Ana Blandiana şi cu alţi oameni din Alianţa Civică, a fost marginalizat. Emil Constantinescu nu avea un profil de lider. Îmi amintesc că, în momentul în care s-a făcut această alegere, presa noastră de Opoziţie a scris destul de rău, s-a prezentat ca un fel de lovitură de stat pentru România, pentru că omul cu talent şi cu suprafaţă care era Manolescu a fost săpat de unii care l-au produs pe acest Constantinescu“.

 

În vreme ce ziariştii de presă scrisă îi făceau zile grele lui Ion Iliescu, Televiziunea Română continua politica din 1990 şi îl avantaja clar pe şeful statului. De altfel, şi prestaţiile televizate ale lui Ion Iliescu erau mai bune decât ale contracandidaţilor săi. În dezbaterea finală cu Emil Constantinescu, Ion Iliescu a tranşat definitiv lupta.

Jurnalistul Cristian Tudor Popescu îşi aminteşe disproporţia totală a acestei confruntări :„Emil Constantinescu a propus să aducă în România curent din Turcia. O schemă absolut fantasmagorică. Iliescu, fiind şi hidrotehnician, l-a ridiculizat. I-a zis: «Dom’le, dumneata vrei să aduci curent cu găleata din Turcia. Nu se poate!». I-a explicat costurile. N-are niciun sens, te costă mai mult daraua decât ocaua. Penibil!  Apoi, Emil Constantinescu a mai spus că vrea să întărească relaţiile cu Taiwanul în dauna Chinei. Ei, atunci chiar l-am văzut pe Iliescu cum aproape că îi venea să-i spună «Taci! Băi, tu eşti nebun? Cum poţi să spui aşa ceva?»“

Michael Jakson, agent electoral

Alegerile din 1992 s-au suprapus cu un mare eveniment pentru România: Michael Jakson venea la Bucureşti pentru un concert cum nu mai văzuseră românii. Evenimentul a fost programat între cele două tururi de scrutin. Ion Iliescu a vrut să profite de acest moment şi s-a afişat alături de megastar. Mai mult decât atât, Marcel Avram, impresarul care l-a adus pe cântăreţul american în România, a spus la finalul concertului: „Mulţumim domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase”. Publicul a fluierat.

1996, anul în care societatea civilă a învins aparatul de partid

După a doua victorie a lui Ion Iliescu, România a intrat în cea mai dură perioadă a tranziţiei. Guvernarea Văcăroiu a rămas în memoria oamenilor prin cozile interminabile la staţiile de benzină şi motorină, preţurile majorate, salariile restante pentru muncitorii din întreprinderile de stat şi, inevitabil,  prin greve.
Ţara a intrat într-un carusel al datoriilor cu dobânzi uriaşe. Ion Iliescu şi-a pierdut aura de salvator al patriei. „Inflaţia era foarte mare în România, jumătăţile lor de reformă duseseră la o inflaţie galopantă, lumea vedea numai partea rea a reformei şi atunci Opoziţia devenise brusc ceva care merită încercat pentru că lumea zicea că mai rău de atât nu poate să fie“, spune Alina Mungiu Pippidi, fost consilier al lui Emil Constantinescu.

„Un ateu este şi făptuitorul, şi judecătorul său“

Emil Constantinescu a exploatat, în campania electorală din 1996, tema moştenirii pe care i-a lăsat-o Corneliu Coposu. „Seniorul politicii româneşti“ murise cu un an înainte de alegeri, iar înmormântarea lui a emoţionat o ţară întreagă şi a echilibrat balanţa electorală.

„Glonţul de argint” al campaniei lui Emil Constantinescu a fost întrebarea pe care i-a pus-o lui Ion Iliescu în dezbaterea finală: „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?“. Emil Constantinescu a explicat pentru „Adevărul“ acel moment: „Întrebarea n-a fost spontană. Nu poţi să păcăleşti oamenii la televizor. Aici greşesc politicienii de azi. Întrebarea «Credeţi în Dumnezeu?» este o întrebare crucială şi astăzi. Problema unui şef de stat, mai ales a unui şef de stat al unui popor ca românii, care au cultul liderului salvator şi sunt gata oricând să-i dea toată puterea, este de o importanţă extremă. E important ca un şef de stat să creadă în Dumnezeu. Pentru că este important dacă acest şef de stat crede că are o instanţă deasupra lui. Pe când un ateu este şi făptuitorul, şi judecătorul său“.

O piaţă de iluzii la picioarele lui Emil

Pentru Ion Cristoiu, victoria lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996 este unul dintre marile momente din istoria României moderne. Mii de oameni au ieşit în Piaţa Universităţii pentru a sărbători dezbărarea României de rămăşiţele comunismului. Emil Constantinescu a ţinut atunci un discurs în care a vorbit despre idealuri şi iluzii: „Mulţimea a devenit exuberantă. Pe mine m-a trecut un fior rece pe şira spinării. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea realiza speranţele acelor oameni şi atunci mi-am amintit ce spusese Havel într-un discurs la Bucureşti: «Majoritatea oamenilor au iluzii, n-au idealuri». Fiindcă pentru idealuri trebuie să lupţi tu însuţi. Iluziile i le transferi altcuiva şi apoi te declari dezamăgit“.

Constantinescu a intuit întocmai ceea ce avea să urmeze. Pentru el, noaptea victoriei a continuat departe de entuziasmul general. „Am plecat sigur. Aveam încă Dacia. Şi m-am dus spre Pajura, unde locuiam, am oprit-o la un moment dat, am oprit pe Kiseleff şi m-am plimbat aşa, singur, şi mi-am dat seama cât de greu îmi va fi să fac faţă acelor speranţe pe care oamenii şi le puneau. Speranţele n-au limită“.

Mulţimea a devenit exuberantă. Pe mine m-a trecut un fior rece pe şira spinării. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea realiza speranţele acelor oameni.
Emil Constantinescu, fost preşedinte al României
 

citeste totul despre: