Diktat

Îl aud şi văd pe Ministrul Apărării cum reia obsesiv tema pensiilor cadrelor militare. Termenii sunt invariabili: repararea unor nedreptăţi, evitarea discriminării. I-am auzit şi văzut pe unii militari la pensie, de Ziua Unirii, la Iaşi, acum doi ani, vociferând în timpul intonării Imnului de Stat. În aceiaşi perioadă, poliţiştii din Capitală îşi aruncau chipiurile peste gardul Cotrocenilor. Totul până la bani!

Criza căreia România a trebuit şi mai trebuie încă să îi facă faţă a scos la suprafaţă profundele dezechilibre pe care statul le tolerează şi încurajează. Diferenţele sunt cutremurătoare: de la o pensie de CAP la 10.000 de euro pe care îi încasează lunar directorii de la Transgaz şi de la alte companii în totalitate sau parţial de stat. Cea mai ieftină şi periculoasă critică socială se foloseşte de inegalităţile dintre categorii. Odioasa luptă de clasă a marxismului ia diferenţa ca punct de plecare în lupta utopică, dar nu mai puţin sângeroasă, pentru o lume complet egală. Aşadar, nu despre asta este aici vorba, ci despre, simplu spus, croiala societăţii noastre trecute prin comunism şi prin două decenii de tranziţie. Se pare că nu am învăţat nimic.

Când un stat îşi plăteşte poliţiştii, militarii, magistraţii, demnitarii şi directorii infinit mai bine decât medicii, profesorii, artiştii şi lucrătorii sociali, atunci se pune problema filosofiei care îl guvernează. Argumentul că, plătiţi consistent, magistraţii sau demnitarii vor fi mai puţin ispitiţi de corupţie, a fost spectaculos contrazis de realitate. Cât priveşte patriotismul ca bonus, justificarea expunerii poliţiştilor şi militarilor la riscuri, majoritatea ipotetice, este şi ea contrazisă de faptul că sărăcia reprezintă un risc cât se poate de concret la care sunt expuşi zilnic „civilii”. Dacă ar exista un preţ al solidarităţii de destin, ei bine, atunci acesta ar trebui plătit tuturor celor care, în ciuda salariilor de mizerie, au vindecat, educat, format şi asistat pe contemporanii lor. Statul practică însă gratitudinea selectivă.

Repetând locuri comune, dar nu mai puţin grave, hemoragia resurselor umane înregistrată de România în ultimele decenii este cauzată tocmai de fractura dintre muncă şi răsplată, competenţă şi precaritate. Mişcarea sindicală fiind iremediabil compromisă de pactul cu politica şi de propriile afaceri murdare, problema justiţiei sociale a rămas doar în lozincile de partid. Nici măcar cultele religioase de la noi, în frunte cu Biserica majoritară, nu au înţeles, în spiritul Evangheliei, să fie vocea celor fără de voce, să amendeze prompt măsurile prin se deteriorează un capital de preţ: demnitatea omului. Câtă vreme securistul pensionar sau judecătorul corupt sunt plătiţi regeşte, un pensionar obişnuit fiind în acelaşi timp condamnat la austeritate sinucigaşă, chipul lui Dumnezeu din om suferă. Nu este o teologie ieftină, bună doar pentru favelas din America Latină. Este un strigăt împotriva diktatului intereselor care fac binele comun imposibil, transformând cinismul în ideologie de stat.