„Dialogul” Ponta - Iohannis

Retorica este Teoria discursului, care poate fi mai mult sau mai puţin convingător. În conceptul modern de „discursivitate” intră toate formele de comunicare, care au la bază o opinie, respectiv o părere, şi care au ca finalitate convingerea.

În limba română există trei termeni care sunt numai parţial sinonimi: „certitudinea” (C1), „convingerea” (C2) şi „credinţa” (C3). Termenii sunt parţial sinonimi aşa cum sunt şi „praful”, „colbul” şi „pulberea”, într-un exemplu luat din Sadoveanu. Certitudinea este posibilă numai în cunoaşterea ştiinţifică, bazată pe exactitate, pe când convingerea şi credinţa sunt prezente în restul formelor comunicării. Cum credinţa este o formă specifică a convingerii, putem rămâne retoric numai la cuvântul convingere. Retorica stabileşte şi o serie de Reguli ale discursului optim, iar cum dialogul intră în sfera obiectului  Retoricii, putem avea şi un set de 7 Reguli ale dialogului optim. Ilustrăm această schiţă teoretică  cu unele aspecte ale dialogului Ponta-Iohannis, conţinut în cele două dezbateri, moderate, fiecare dintre ele, de Cel de al treilea, adică Moderatorul.  
 

Regula 0. În relaţia lor dialogală, cei doi interlocutori  trebuie să folosească aceeaşi limbă, dar şi un acelaşi limbaj. Deja în punctul de plecare a apărut o simetrie, întrucât amândoi au folosit limba română, dar apare şi o asimetrie, legată de profesia lor de bază. Victor Ponta este jurist şi procuror, Klaus Iohannis este profesor de Fizică. Este atunci de aşteptat ca primul să meargă pe acuzare, al doilea fiind obligat la apărare şi la expunera pozitivă, dar concisă, a punctului său de vedere.
 

Regula 1. Partenerii unui dialog trebuie să aibă un statut de egalitate. Aceasta fiind  prima Regulă a dialogului, este şi prima contrazisă în dialogurile efective, reale. Dacă Petru (P1) îl întreabă pe Pavel (P2) : „Tu în ce calitate vorbeşti?”, este clar că dialogul s-a sfârşit chiar înainte de a începe. Aici, simetria constă în faptul că amândoi sunt Preşedinţi ai unor Partide şi că au intrat în competiţie pentru o aceeaşi funcţie, de Preşedinte al României. Iar asimetria  rezidă în faptul că Victor Ponta este Prim-ministru, iar Klaus Iohannis este doar Primar al oraşului din provincie, Sibiu. În prima rundă, de la Realitatea TV, această asimetrie a fost accentuată şi de faptul că problematica dezbaterii dialogale a fost centrată  mai ales pe domeniul care ţine de competenţa Premierului, mai puţin pe acela al Preşedintelui ţării şi deloc pe acela al  Primarului.
 

Regula 2. A doua Regulă ne spune că propoziţiile celor doi inter-locutori trebuie să fie alternative, să alterneze după modelul deal-vale, sau ca în structura unei unde sonore: P1 vorbeşte, iar P2 tace, ascultă şi înţelege, apoi poziţiile inter-locutorilor se inversează. Dacă unul dintre parteneri intervine surprinzător, ieşind brusc din tăcere şi intrând peste „vorba” celuilalt, dialogul se blochează. Dacă vorbesc amândoi în acelaşi timp, eliminând tăcerea de ambele părţi, dialogul intră în confuzie şi ajunge să fie, pentru o „ureche” exterioară şi martoră, sau o ciorovăială, vecină cu zgomotul, sau o interferenţă a două monologuri paralele. Dacă situaţia se extinde la scară colectivă, de la monolog şi dialog se ajunge la polilog (hie).
 

În dialogul-dispută a celor doi, zonele de interferenţă şi confuzie a vocilor au fost mai multe, ele fiind datorate mai ales agresivităţii lui Victor Ponta. În prima rundă, moderatorul Bogdan Răzvan a fost uneori depăşit de situaţie, în a  doua rundă, moderatoarea, Mădălina Puşcalău, deşi cu efort, a stăpânit situaţiile de confuzie, care au fost  mult mai puţine.
 

Regula 3. Dialogul trebuie să fie cursiv, să curgă sau să decurgă normal, firesc. Altfel, el este întrerupt sau blocat, de o parte sau de alta, de tăceri prelungite. Aceste tăceri pot avea cele mai variate motive: unul dintre parteneri este luat prin surprindere şi are nevoie de un timp de gândire: sau, nu ştie efectiv ce să răspundă, tema fiindu-i prea nouă sau străină; sau ştie ce să spună, dar se jenează, răspunsul fiind delicat, penibil.etc În ambele runde, tăcerile, relativ scurte, i-au aparţinut lui Klaus Iohannis, care a fost surprins sau de necunoaşterea unor informaţii de detaliu cerute de Victor Ponta, trecut pe poziţia de „profesor”-examinator, sau de aprecierile jignitoare ale Premierului, care aproape că nu îşi mai lua pauze de vorbire.
 

Regula 4. Timpii de vorbire alocaţi celor doi parteneri, trebuie să fie simetrici şi egali. Nu este vorba de o simetrie şi egalitate mecanice, pe fiecare replică, ci pe întregul dialogului. Victor Ponta vorbeşte mai repede, Klaus Iohannis vorbeşte mai lent, încât timpul poate fi estimat şi prin cantitatea de informaţie transmisă. Între timpul fizic şi timpulinformaţional pot să apară decalaje, corectabile la nivelul de percepţie al simţului comun şi al bunului simţ, deci al spectatorilor numiţi şi auditori şi receptori. Într-un timp mai lung Victor Ponta ne transmite mai puţină informaţie decât Klaus Iohannis într-un timp mai scurt În mai multe secvenţe, Victor Ponta a „mâncat” din timpii lui Klaus Iohannis. În situaţii speciale, de concurs, egalitatea timpilor poate fi prestabilită şi impusă, aşa cum s-a procedat la TV B1, deci în runda a doua, în care timpii au fost cronometraţi.şi relativ bine respectaţi, cel puţin comparativ cu prima rundă de la Realitatea TV.
 

Regula 5. Dialogul trebuie să aibă un coeficient cât mai ridicat de coerenţă. De altfel dialogul („dia-logos”) este originar o „cale a logosului”, adică a gândirii-vorbirii-rostirii. Aici, coeficientul de coerenţă poate fi şi este variabil, acesta fiind dependent şi de natura temei. Este o diferenţă mare între dialogul a două vecine, care „sporovăiesc” despre una şi alta, şi doi virtuali Preşedinţi, care abordează teme precise, cu argumente şi contra-argumente. În primul caz dialogul poate fi absolut aleatoriu, în cel de al doilea caz, dialogul trebuie să aibă un maximum de coerenţă, puând în joc o teză şi o antiteză.
 

În ambele cazuti tăcerea trebuie să fie şi receptivă, dar  şi pro-activă. Mai ales Victor Ponta s-a abătut de la Regula 5, prin mişcarea cameleonică între diverse aspecte ale aceleeaşi teme, respectiv problemă-întrebare-răspuns, dar şi pentru că răspunsurile oponentului său, Kaus Iohannis, erau doar pretexte pentru parantezele sale izolatoare, sau pentru criticile negativiste. Victor Ponta este specialist în „Ignoratio elenchii”, încât Titu Maiorescu ar fi intervenit de multe ori cu amendamentul său clasic: „Nu-i în chestiune!”
 

Regula 6. Dialogul poate şi trebuie să aibă o finalitate  un rost, o noimă. Desigur că uneori dialogăm, sau conversăm de dragul dialogului, respectiv de dragul conversaţiei. Putem flecări, variabil şi interminabil, despre orice (şi despre „ceva în plus”). Dar orice activitate umană -inclusiv activitatea verbală - are un scop, explicit sau implicit, mărturisit sau nemărturisit. Finalitatea clasică a oricărei Discursivităţi este convingerea (C2), respectiv credinţa (C3), iar în acest caz, convingerea alegătorilor, care în diasporă au devenit şi alegători. În percepţia comentatorilor, prima rundă a fost câştigată de Victor Ponta, iar a doua de către Klaus Iohannis. Dat fiind rezultatul final, Iohannis-Preşedinte,  este greu de estimat care a fost  natura percepţiei colective, a alegătorilor, dar ea poate face obiectul unor cercetări sociologice sau psiho-sociologice.
 

Regula 7. Oricare dialog are şi o funcţie exterioară lui, o influenţă, pozitivă sau negativă, asupra celorlalţi, ca şi asupra contextului. Dacă dialogul respectă Regulile menţionate, el poate contribui la armonia socială: poate contribui şi efectiv, dar şi ca model, ca exemplu pentru ceilalţi. Dacă în mersul lui apar una sau mai multe declinaţii (abateri), dialogul devine ceartă sau scandal în doi (ca la „uşa cortului”), finalitatea lui fiind opusă, şi efectiv, dar şi ca un exemplu prost sau negativ. Această alternativă poate fi ilustrată azi, pe plan politic, prin dialogurile, absolut nenorocite, dintre membrii Poziţiei şi membrii Opoziţiei, luaţi doi câte doi, oricare cu oricare.
 

Corolar. Cele şapte 7 Reguli deontologice ale dialogului pot fi analogate cu cele 7 Zile ale Genezei. Dacă toate regulile sunt respectate, dialogul ajunge să fie plin-deplin asemeni Genezei, iar ultima zi, adică Duminica, este echivalentul sacru al profanei şi mereu căutatei „Armonii sociale”.