Democraţia în Evul Mediu?!

E 11 noaptea. Întors acasă sleit după talk-show-ul de la Naşul TV, nu mai am chef de nimic ce-ar avea cât de cât legătură cu sforţarea creatoare.

De ceva timp, pentru cristoiublog.ro, scot de pe cele 150 de casete video cu filme făcute de mine în călătoriile peste hotare fotografii interesante. Operaţiunea e mai mult mecanică decât creatoare. Mă gândesc să dau gata măcar o casetă. Casetele sunt rânduite pe masa din sufragerie, una lângă alta, cu numele ţării pe cotor, într-o alcătuire amintind un sfert de cerc.

Iau caseta pe care scrie: Afganistan. Fixând caseta în mini-DVD-ul cu care fac poze, pe parcursul filmului încerc să-mi amintesc când şi cum am fost în Afganistan. Da, îmi amintesc. În 2005, la sugestia lui Liviu Mihaiu, Teodor Atanasiu – ministrul Apărării de atunci – a luat cu el, în vizita la militarii români din Irak şi Afganistan şi câţiva jurnalişti ostili Guvernării PDL-PNL, sub Înalta Oblăduire a lui Traian Băsescu. Printre aceştia, în 2005, mă număram şi eu.

După Irak, avionul militar ne-a dus în Afganistan. Mai întâi la Kandahar (oi fi având o casetă cu Kandahar?), după aceea la Kabul. Primele secvenţe îmi spun că prin Afganistan, când am scris pe cotor, am înţeles Kabul. Până la 1 noaptea, reuşesc să văd tot filmul.

De regulă, în astfel de împrejurări, mai dau, din când în când, pe repede înainte, pentru a câştiga timp. Acum însă, fără a uita de fotografii, las filmul să curgă! Mă fascinează realităţile surprinse de mine prin ochiul camerei de luat vederi.

De la aeroport, coloana militară (antemergător, postmergător, comunicaţii radio, gen, în spate, e în regulă, pe stânga, nimic suspect!), ne duce la Ministerul Apărării, unde are  loc Conferinţa de presă a ministrului român şi a celui afgan. De aici, vom merge la Centrul  ISAF, apoi, la Batalionul nostru, găzduit în aceeaşi bază cu canadienii. Până la Ministerul Apărării Naţionale, şi de la Minister, la cele două locaţii, coloana străbate realităţile cărora geografii, în lipsă de altceva mai nimerit, îi spun Capitala Afganistanului.

Aşezat pe scaun, la fereastra din stânga microbuzului, am pus  camera ca pe o puşcă mitralieră îndreptată cu ţeava în afară. Acum, stând în fotoliu cu picioarele pe scaun, nu pentru a-i imita pe americani, ci pentru a putea ţine mini-DVD-ul urmăresc fascinat, întâia oară, imaginile înregistrate de cameră fără să le fi văzut, deoarece am ţinut aparatul aproape lipit de geam. Dumnezeule! Realităţi fără nicio legătură cu lumea modernă, depărtate de realităţile care ţin pe umerii lor democraţia mai ceva decât o focă din Antarctica de un fluture exotic din jungla ecuatorială: femei umblând în uniforma islamică, bărbaţi cu tichii albe, ca nişte cratiţe răsturnate cu gura-n jos, vârâţi în pantaloni albi, ca nişte iţari, biciclete cu duiumul, camioane şi camionete hodorogite.

Ori de câte ori văd o camionetă sau un camion, tresar fără să-mi dau seama. La Kabul, ceva umblător (pe patru sau pe două roţi, pe două picioare) poate fi un explozibil terorist. Pe margini, de o parte şi de alta, înjghebări fără etaj, fără uşi, în adâncimea cărora se văd, ca peste tot în Orient, grămădirile de mărfuri, aruncate de-a valma. La Ministerul Apărării, Garda de onoare e alcătuită din nişte inşi bărboşi, netunşi, parcă tocmai atunci luaţi cu forţa din jurul unei biciclete, la care căscau gura, pe vine, în timp ce era reparată.

Deschid uşa wc-ului. O închid la loc, gata s-o iau la fugă, văzând mizeria şi simţind mirosul. Am poposit aici pentru a asista, ca jurnalişti, la conferinţa de presă a celor doi miniştri. Dincolo de insula asta, artificială, se întinde oceanul realităţilor afgane. Cum de le-a venit în cap americanilor să instaureze pluralismul politic într-o astfel de ţară, ce pare abia ieşită din Evul Mediu?!