Pe scurt: noi suntem puternici şi tari, opoziţie nu prea există, nu avem cum să scădem căci şi dacă vrea cineva să ni se opună „nu ai cu cine“. Evaluarea de acest gen ignora doi factori cheie din istoria politică a ultimilor 27 de ani: în primul rând, nu trebuie să crezi că dintr-o dată apare cineva providenţial, e suficient să se strângă nemulţumire suficientă şi găseşte ea un exponent de moment, la noi funcţionează de minune campania negativă (de exemplu, PSD poate sta liniştit: PNL va recâştiga procente prin opoziţie la el, şi fără să facă mari eforturi de modernizare); în al doilea rând, când cineva pare că e prea tare - sau se comportă cu prea mare siguranţă de sine, se unesc toţi cei nemulţumiţi împotrivă. Iar nemulţumiţii se strâng săptămânal: ieri au fost băncile şi multinaţionalele (şi angajaţii lor), azi sunt antreprenorii români cu split TVA, mâine sunt cei care ies din nou în stradă din cauza „reformelor legislative“ mai mult sau mai puţin transparente şi comunicate nepotrivit.
Poate fi „cool“ o perioadă să experimentezi, şi poţi juca o perioadă cartea „eram plecat, nu am ştiut ce fac ai mei“, dar rămâne valabilă zicala: îi poţi prosti pe unii tot timpul, pe toată lumea un timp, dar nu poţi prosti pe toată lumea tot timpul.
Dar o problemă şi mai mare e când citeşti declaraţii politice şi ai sentimentul că eşti luat de fraier; şi ăsta nu e sentiment elitist, nu ţine doar de dl. Pleşu şi alţii care „doar citesc presa străină“, are legătură şi cu badea Ion, şi cu mama Viorica de la oraş, şi cu tanti Maria de la ţară, şi cu Titi care munceşte de se speteşte la Bucureşti sau Tecuci. Soros o dată, multinaţionale a doua oară, ambasadele a treia oară, şi tot aşa: azi e eclipsa din SUA, mâine-poimâine urmează Bilderberg, alergiile de toamnă, distribuitorii de calmante şi, de ce nu, veveriţele care au dat jos ghindele din copac (şocant!!! râdem, glumim, dar probabil vreun ministru va fi admonestat public căci nu a ţinut veveriţele sub control vigilent şi că acestea şi-au făcut de cap prin pădure, cu tot cu străinii veniţi să ne taie pădurile şi să ne vândă înapoi mobila); asta dincolo de alţi suspecţi de serviciu ai teoriei conspiraţiei. Este regretabil că se întâmplă acest lucru din cel puţin două motive: o majoritate precum cea din decembrie anul trecut PSD nu mai vede, sau cum se spune în popor „nu mai pupă“, în următorul deceniu - un asemenea mandat puternic de schimbare în bine a societăţii a fost irosit, la un index de bun simţ al ultimelor 9 luni de bâjbâieli politico-economice; respectiv, în nici un an, se alege praful de două atribute de bază cu care PSD s-a mândrit de-a lungul timpului. Dacă e să simplificăm la maxim comunicarea politică a ultimilor 27 de ani, până şi duşmanii PSD spuneau „poate că sunt mai hoţi, dar ăştia sunt mai competenţi, mai organizaţi“: PSD pierdea alegerile cu acuzaţii de corupţie sau de mână prea forţe, dar le recâştiga periodic cu o promisiune de stabilitate şi competenţă, pentru a pune capăt „haosului dreptei“, care, spune mitologia populară a ultimelor 27 de ani, ar fi, vezi doamne, „mai cinstită, dar şi mai haotică“. Pentru a nu intra în polemici, lăsăm plăcerea instanţelor să decidă cine din clasa politică este sau nu corupt, până la condamnare definitivă funcţionează prezumţia de nevinovăţie. Problema PSD rămâne însă că a reuşit, în ochii influenţatorilor (şi, da, influenţatorii sunt importanţi, nu doar sondajele, căci nu sondajele aduc oamenii la proteste) şi nu numai să nu mai inspire încredere la capitolul competenta şi stabilitate: azi se anunţă ceva, mâine se abandonează sau se modifică substanţial. Practic, fiecare săptămână e un fel de nou episod din Roată Norocului în planul măsurilor guvernamentale şi legislative. Desigur, sunt şi excepţii, miniştri şi parlamentari PSD cu mult bun simţ şi doritori să facă treaba, dar „zgomotul de fundal“ e prea mare şi nu îi mai simţi, dacă nu cunoşti bine politica românească, ai sentimentul că sunt toţi la fel, ceea ce nu e adevărat.

Adevărul e că poate fi „cool“ o perioadă să experimentezi, şi poţi juca o perioadă cartea „eram plecat, nu am ştiut ce fac ai mei“, dar rămâne valabilă zicala: îi poţi prosti pe unii tot timpul, pe toată lumea un timp, dar nu poţi prosti pe toată lumea tot timpul. Probabil domnii Dragnea şi Tudose se gândesc: în sondaje suntem la fel de puternici, mai protestează unii din când în când, dar uite, nu se ridică nimeni cu adevărat, Iohannis mai apare din când în când, Cioloş e mai mult pe Facebook, Orban când apare puternic când dispare o perioadă, Nicusor Dan a plecat din propriul partid. Aşa că eu, Dragnea, pot să „apar românii“ de străini, şi eu Tudose, pot să „tai în carte vie în direct“, câte un ministru pe săptămână. Posibil să fie aşa, problemă însă e alta: creşterea economică are nevoie de stabilitate şi predictibilitate, iar actorii economici şi sociali care contribuie la ea la fel. Problema actualei guvernări şi a PSD e că nimeni nu mai înţelege nimic, dar începe să o/ îl bănuiască de ce e mai rău: e foarte posibil ca atât Liviu Dragnea, cât şi Mihai Tudose să aibă periodic, motivaţii sau intenţii foarte bune, dar problema e că stilul strica fondul: Preşedintele Dragnea e un lider cu mână forte, nu poate spune că nu ştie ce îi face partidul; iar Premierul Tudose sesizează oportunitatea de a condamna incompetentul sau vinovatul săptămânii, dar are nevoie şi de exemple pozitive, nu doar de trageri pe roata publică. Atât Dragnea, cât şi Tudose trebuie să dea sentimentul că România e bine şi va fi mai bine, nu doar că are loc o luptă monumentală între bine local şi rău străin, o apocalipsă cu final incert până în 2020 - nu de altceva, dar deja devine obositor ritmul după 9 luni. Dacă nu schimba fundamental macazul spre pozitiv şi construcţie, PSD, guvernarea, majoritatea parlamentară, cu seninătate, se duc clar în zid. Tema familiei tradiţionale nu va schimba fundamental lucrurile: familiile tradiţionale vor spune că sunt de acord cu ele însele, dar tot vor dori să trăiască mai bine, şi ne întoarcem la problema de bază, felul cum livrează guvernarea.
Ce trebuia să facă PSD din ianuarie? Să guverneze bine, cu o poveste în spate: vrem o economie puternică, în care să contribuie mai mult şi capitalul străin şi în care să crească mai bine şi antreprenorul român.
Ciocnirea va interveni chiar toamna asta dacă PSD nu se trezeşte, iar acest articol nu este pentru aceia din conducerea PSD sau a majorităţii guvernamentale care consideră că totul e bine. E pentru cei cărora bunul simţ încă rămas le spune că nu de asta a venit PSD la guvernare, să schimbe legile justiţiei şi să facă din România o ţară decapitalizată de pe urma atacurilor la investitorii străini şi a lipsei de preocupare şi stimulente pentru antreprenorii locali. Pe scurt, PSD nu a primit mandat în decembrie să facă România nefrecventabilă, şi nici nu va reuşi în acest demers. România nu va repeta experienţa Ungariei sau Poloniei, romanii nu sunt natural predispuşi la naţionalism sau un patriotism exacerbat şi nici nu vor crede teoria conspiraţiei la nesfârşit: se vor uita la promisiunile electorale şi la ce a ieşit din ele (dacă s-au întâmplat sau nu, şi cu ce întârziere) şi se vor enerva când vor vedea că le creşte preţul la pompa. Pe săptămână ce trece şi continuă un mesaj arogant (social democraţia nu e arogantă, e aspiraţională şi justiţiară social, nu controversată judiciar!), influenţatorii din plan central şi local, îşi vor da mâna în critici concertate până când indiferent ce face guvernarea „nu va mai fi bine“. Problema nu e una de comunicare la PSD, problema e de fond: odată ce ai pornit tăvălugul enervărilor, odată ce nu ai alt narativ social şi economic în afară de teoria conspiraţiei, zidul e inevitabil, e doar o chestiune de timp.
 
Ce trebuia să facă PSD din ianuarie? Să guverneze bine, cu o poveste în spate: vrem o economie puternică, în care să contribuie mai mult şi capitalul străin şi în care să crească mai bine şi antreprenorul român. Vrem o Românie corectă, în care să ajutăm copiii săraci să aibă o educaţie bună şi să iasă din sărăcie, să ajutăm bunicii nevoiaşi şi să creăm condiţii, prin stabilitate şi o politică fiscală şi de investiţii elegantă şi participativă, pentru crearea de noi locuri de muncă. Să sprijinim familiile şi natalitate, nu să ne bucurăm public că nu sunt femei gravide foarte bogate care să „destabilizeze bugetul ţării“, e o demonizare total nenecesară. Vrem o Românie respectată pentru performanţa ei, pentru potenţialul ei uman şi economic, asta e mândria justificată, capitalizabila şi în context de Centenar. Vrem o Românie influenţă, puternică, care ştie să capitalizeze faptul că e eurofilă şi merge spre centrul Uniunii Europene, nu se lasă amăgită de cântece de sirene autocrate din regiune. O Românie în siguranţă, care să lucreze bine cu SUA în NATO şi în plan investiţional, nu care să dea semnale mixte: sincer, degeaba cumperi prioritar armament american de 2% dacă dai semnale proaste cu privire la statul de drept şi tratamentul potenţial al multinaţionalelor. Dacă ai dubii cu privire la felul cum acţionează procurorii sau judecătorii, creează o dezbatere transparentă, pornind de la presupuse abuzuri şi creează simpatie publică înainte de „reformă“, nu reseta sistemul pur şi simplu, căci clasa politică se bucură tradiţional de mai puţină încredere decât zona de justiţie.
Ce poate face PSD pentru a evita zidul? Să definească clar o destinaţie, un obiectiv: de ce guvernează şi unde vrea să ne ducă.
Ce a făcut PSD în ultimele luni? A schimbat un Guvern, după ce i-a umilit Primul Ministru şi o parte din miniştri. A promis multe şi a făcut doar o parte şi în rest, în panică de bani/deficit/colectare, a ameninţat băncile, multinaţionalele şi a băgat sectorul privat românesc în spasme cu inginerii TVA care iau aerul antreprenorului local. A crescut teoria conspiraţiei şi, din păcate, cel mai dureros, a făcut Domnia să pară o relicvă a politicii: Iliescu, Năstase, Geoana şi Ponta, cu toate calităţile şi defectele fiecăruia, au fost şi sunt nişte Domni. Anumite glume şi expresii nu au ce cauta în spaţiul public pentru că, simplu, dar important, ceea ce văd copiii noştri, aia fac. Politica trebuie să fie un model de comportament, pentru a ridica societatea, şi a face romanii să îşi dorească să trăiască în România. Degeaba vii cu un mesaj patriotic dacă nu faci oamenii să fie mândri de ţara lor şi de spaţiul lor public, de liderii lor. Dacă PSD chiar e social-democrat, şi nu un partid conservator cu instincte populiste în varianta actuală, să îşi asume asta, valoric. Taxa de solidaritate poate că nu place, dar măcar sună ideologic. Problema PSD e că pare că nu mai crede în ceva anume în afară de gestiunea rutinei zilnice, nu pare că are un plan. Există însă şi riscuri adiţionale date de proiecţia actuală de mesaje: domnul Dragnea are un risc mare de a fi făcut responsabil de tot ce se mişca în ţară, iar Premierul Tudose are un risc mare de a fi antipatizat dacă şedinţele de guvern rămân doar critice, în fond, un guvern este şi o echipă, e importantă colegialitatea.
 
Ce poate face PSD pentru a evita zidul? Să definească clar o destinaţie, un obiectiv: de ce guvernează şi unde vrea să ne ducă. Asta va pune capăt sentimentului de incertitudine. Să spună clar în ce crede şi ce plan are pentru societatea românească. Asta va crea controverse sau nu, dar măcar ştii clar cu cine ai de a face şi ce vor de la tine şi de la ţară cei care te guvernează; înseamnă stabilitate, predictibilitate, parfum de competenţă. Practic, PSD are nevoie de un crez, o cauză, şi de un plan clar, comunicabil cu bună credinţă, în spiritul unei societăţi echilibrate: asta înseamnă un partid social-democrat, echilibru, bun simţ, stabilitate. Poate părea plictisitor, dar aşa rezişti patru ani fără să enervezi o ţară şi partenerii ei. Plictiseală e mai sustenabila că teoria conspiraţiei şi mult mai productivă că rezultate, în plan economic, social şi politic. Isteria creşte viteza şi face coliziunea cu zidul popular inevitabilă. A bon entendeur, salut!