De ce ar mai finanţa cineva campaniile electorale din România?

„Li se ia creditorilor partidelor politice orice posibilitate de a-şi recupera în viitorul apropiat banii pe care i-au vărsat în politicieni!”

Evenimentele cumulate din ultima perioadă duc spre o serie de întrebări vizavi de evoluţia partidelor politice din România şi nasc îngrijorare în visteriile şi aşa goale.

Opinia publică din România a început să se agite şi să proclame că Parlamentul iar se dă în stambă prin ultima gogoriţă legată de protejarea banilor partidelor politice, mai ales în campania electorală. Mai concret, toate forţele parlamentare şi-au dat mâna şi au modificat Legea finanţării partidelor politice în sensul în care conturile legate de campania electorală să fie exceptate de la executarea silită. Şi asta se întâmplă în contextul în care atât PSD cât şi PNL au datorii neplătite de aproape 12 milioane de euro (cf. site Ministerul Finanţelor Publice)! Nu sunt plătite chiriile la RA-APPS, nu sunt plătite facturile de la lansarea candidaţilor, nu sunt achitate serviciile restante de publciitate, tipografie, consultanţă etc.

Argumentul politicienilor este că fără această prevedere de exceptare campaniile electorale ar fi blocate de propririle pe conturi şi, astfel, ar fi discriminate şi li s-ar limita dreptul de a alege şi a fi ales. Nimeni, însă, nu vorbeşte despre plata datoriilor ca obligaţie financiară, economică şi morală pentru servicii sau produse căpătate şi folosite.

Totuşi, dacă începem să punem cap la cap câteva evenimente publice din ultima perioadă, ajungem la o concluzie destul de tristă atât pentru partidele româneşti, cât şi pentru democraţia crudă de la noi: partidele politice nu mai sunt credibile ca „investiţii”.

Luându-le pe rând, ultima lege le permite partidelor să ocolească delicat orice impunere de plată a datoriilor către Stat sau privaţi. Prin urmare, li se ia creditorilor partidelor politice orice posibilitate de a-şi recupera în viitorul apropiat banii pe care i-au vărsat în politicieni. Atunci, de ce şi cum să mai faci vreo înţelegere financiară cu un partid politic, oricât de mare ar fi el?

Mai mult, subiectul săptămânii este legat de primarul Craoivei, Olguţa Vasilescu, care are nu mai puţin de opt capete de acuzare pentru luare de mită în campania electorală pe scheme şi modalităţi de plată demult devenite tradiţii. Adică ce poate fi mai normal în finanţarea unei campanii electorale decât să nu pui tu, politician, mâna pe bani, ci să îi „recomanzi” sponsorului să direcţioneze suma către un ong special constitui pentru organizat evenimente, mai ales în campania electorală. Sau renovat clădiri… sau… Atât doar că este „puţin” netransparent.

De altfel, DNA-ul în general a lovit în tot sistemul tradiţional de finanţare a partidelor politice fiindcă nu se mai trec cu vederea achitările „donaţiilor” făcute de oamenii de afaceri în campaniile electorale prin contracte oferite cu dedicaţie, din fondurile publice.

Mai departe, dacă luăm în calcul că fondurile pentru investiţii (din care se plăteau „obligaţiile”) sunt din ce în ce mai puţine, adăugăm încă o umbră la starea financiară a partidelor politice din România. Aici, politicienii au căzut în capcana propriei obtuzităţi: au votat unanim creşteri de salarii, indemnizaţii pentru mame, alocaţii şi sporuri fără a avea nici cea mai mică jenă în faptul că aceşti bani se iau la buget din zona investiţiilor. Adică exact din aceiaşi puşculiţă din care se înfruptau pentru plata afaceriştilor care le finanţau campania.

Dacă DNA-ul urmăreşte şi cară cu duba acte şi oameni, dacă nu se mai pot face contracte dedicate pentru recuperarea „sponsorizărilor” din campanii, dacă oricum nu mai sunt bani pentru investiţii şi dacă, pe deasupra, nici nu se mai pot recupera facturile (şi acelea puţine!) prin executarea partidelor datornice, atunci de ce ar mai finanţa cineva campaniile electorale ale partidelor din România?

În această situaţie de fapt, partidele mari şi mici se vor confrunta cu o gravă şi acută criză financiară. Iar acest fapt va conduce la câteva consecinţe vizibile:

Într-o primă fază, campania se va muta tot mai mult în on-line lucru care chiar dacă va conduce la o răspândire mai rapidă a mesajelor politice, va duce în derizoriu orice dezbatere serioasă fiindcă anonimitatea din spaţiul virtual duce direct la abolirea oricărei responsabilităţi din partea celor care receptează mesajul. Iar politicienii, pe cale de consecinţă, se vor adapta prin superficializarea discursului.

Apoi, campania va deveni mai sărăcăcioasă ca şi cantitate de materiale folosite fiindcă, se ştie bannerele, mesh-urile şi zecile de mii de afişe (care oricum se rup) costă enorm. Din nou, informarea cetăţenilor vizavi de proiecte, strategii şi responsabilităţi politice asumate va avea de suferit.

Însă, campania electorală este posibil să devină mai creativă, mai ţintită şi mai centrată pe grupuri ţintă bine determinate şi analizate, în detrimentul obliterării competiţiei prin cantităţi incomensurabile de materiale propagandistice. Putem asista la o posibilă investiţie în servicii de consultanţă specializată şi centrată pe procesări analitice, din mediul academic, mai puţin pe impresie sau consultanţă provenită din presă. Însă aceasta este o variantă ideală, iar pericolul celeilalte extreme fiind în egală măsură prezent: există posibilitatea scăderii calităţii mesajelor politice tocmai din improvizaţii în ale comunicării. Aceasta va avea ca efect dezinteres în rândul electoratului care, la rândul său, va duce la absenteism. Punct pierdut la democraţie!

Anticipez că partidele vor începe să preseze mai departe pentru noi reglementări legale care să le dea posibilitatea într-un fel sau altul să continue rostogolirea unor sume ameţitoare. Una dintre idei este de a permite, prin lege, ca sediile partidelor politice să fie închiriate şi în alte scopuri decât conferinţe şi evenimente politice. Să sperăm că nu vor strica piaţa imobiliară prin afişarea unor preţuri exagerate menite să mai acopere transferuri fictive de fonduri electorale!