Cum am scos România din NATO, UE şi din parteneriatul cu SUA

Am apreciat public deschiderea României spre China, precum şi normalizarea relaţiilor cu Rusia. Acum aflu din alte ziare că, de fapt, prin simpla pomenire neînsoţită de o ură viscerală a ţărilor de mai sus, am scos România din NATO, din UE şi din parteneriatul strategic cu SUA. Bine măcar că nu am mutat plăcile tectonice prin declaraţiile mele şi nu am relocalizat România pe un alt continent, operând mutarea României cu totul în Asia.

Să fim serioşi, faptul că România e primită în cancelariile de la Beijing şi Moscova nu înseamnă altceva decât că ne-am depăşit fricile inventate de răuvoitori şi că ne trăim ca o ţară normală, care are relaţii fireşti cu alte state ale lumii. Ceea ce mă sperie este însă vituperanţa cu care este înfierată orice încercare a României de a-şi juca atuurile geostrategice şi de a negocia pentru binele ei. Înainte de 1989 erai pus la zid dacă pomeneai de Franţa, de SUA sau de Germania. Acum eşti înfierat dacă deschizi gura cu privire la China sau la Rusia. S-a reîntors comunismul sub altă formă? Nu am auzit acuzaţii la adresa Germaniei atunci când, în august 2012, Merkel a fost la Beijing, sau când, în noiembrie 2012, Merkel a fost la Moscova să se întâlnească cu Putin. A ieşit Germania din NATO şi din UE după acea vizită? De ce numai România nu are voie să se ducă nicăieri şi are interdiciţie să vorbească cu ţările non-UE?

Înainte de 1989 erai pus la zid dacă pomeneai de Franţa, de SUA sau de Germania. Acum eşti înfierat dacă deschizi gura cu privire la China sau la Rusia. S-a reîntors comunismul sub altă formă?

De unde mentalitatea aceasta de sclav pe care unii o induc României, ca şi cum ar fi o ţară minoră care nu are voie să iasă în oraş decât sub atenta supraveghere a tutorilor? Asta în timp ce tutorii se duc unde vor ei şi fac ce le convine pentru binele statelor proprii. România însă, ni se induce ideea, nu are voie să iasă de una singură la plimbare, nici să îşi facă prieteni alţii decât cei recomandaţi de tutori, fiind sub atenta supraveghere a acestora. Dar ce suntem noi, ţară cu dizabilităţi de nu putem ieşi din casă? Am mai trăit povestea cu alţii din afară care ştiau ei ce e mai bine pentru noi, românii. E timpul să încetăm să ne trăim ca o ţară de mâna a şaptea care cere voie de la mami şi de la tati ca să meargă să-şi cunoască vecinii, iar după vizită raportează tot la părinţi ca să primească binecuvântarea şi o mângâiere pe creştet.

România are desigur obligaţii prin statutul său de membru UE şi NATO, pe care nu le-a încălcat. Dar atitudini de genul nu ieşim din casă pentru că nu am cerut voie sunt total păguboase. Nu de alta, dar dacă te pui în genunchi în faţa tuturor, s-ar putea ca lumea să se obişnuiască şi să i se pară normal.

Hai să punem capăt mentalităţii de sclavi politici şi neajutoraţi. Ştim să trecem şi singuri strada până la Beijing şi până la Moscova, nu avem nevoie de ghizi turistici autopropuşi. Culmea este că aceste critici nu vin din afara ţării, unde este normal ca o ţară să îşi gestioneze singură relaţiile externe, ci tot de la voci din România care nu înţeleg cum de vrem să existăm ca stat independent şi suveran. Chiar aşa, ce ne-a apucat dintr-o dată să ridicăm fruntea din ţărâna în care am fost ţinuţi şi învăţaţi că nu merităm nimic, aşadar că nu avem drepturile unui stat?

Nu ştiu de ce se raportează unii la instanţe externe ca la Înalta Poartă. Nu cumva ne furăm singuri căciula în acest fel şi îi determinăm să ne trateze ca pe o ţară second hand tocmai pentru că nu ne afirmăm statutul de membru cu drepturi depline? Dacă te arunci singur în genunchi în faţa istoriei, cine te aştepţi să vină să te ridice?

Ridică-te, România! Stai dreaptă în faţa tuturor şi arată-le că poţi, că meriţi, că ştii. Scutură de pe tine complexul de inferioritate, complexul de ţară mică, leapădă-te de timiditate şi de umilinţă. Ţi-a ajuns! Iar celor care vor cu tot dinadinsul să fie mici şi modeşti, să practice acest lucru în viaţa lor personală, nu să arunce asupra ţării destinul capului plecat. Ne-am săturat să stăm înclinaţi în faţa tuturor, chiar şi atunci când nu ne-o cer. Vrem şi putem să stăm pe picioarele noastre. Iar acest lucru nu înseamnă că ieşim din UE, NATO şi din parteneriatul strategic cu SUA, ci doar că ne ocupăm locul binemeritat în aceste alianţe. Un loc la masă, nu la cabina servitorilor. Rolul de partener, nu de băiatul cu tava. Pe cine deranjează acest lucru?