Ce spune criza refugiaţilor despre politica românească

Cel mai utilizat clişeu despre români este că suntem un popor cu ghinion care, însă, într-o profundă înţelegere creştină a termenului, este darnic şi primitor. Nimic nu a contrazis acest clişeu mai mult decât realitatea publică a ultimelor săptămâni, iar mediile sociale au devenit cutii de rezonanţă pentru atitudini îngrijorătoare. Smart Politics vă prezintă care care sunt lecţiile crizei refugiaţilor pentru politică, societate şi mass-media.

În primul şi în primul rând, o mică lecţie de utilizare corectă a termenilor. Nu doar pentru că nu se poate efectua o analiză bună fără o înţelegere corectă a termenilor, dar şi pentru că beţia de cuvinte din România din ultimele săptămâni este generată şi o insuficientă înţelegere a ce presupun termenii folosiţi.

Astfel, potrivit definiţiei UNESCO, un migrant este orice persoană care trăieşte temporar sau permanent într-o ţară în care el sau ea nu s-a născut şi a dobândit legături sociale importante cu această ţară. Sursa aici.

În acelaşi timp, Agenţia Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, UNHCR, utilizează definiţia Convenţiei Refugiaţilor din 1951 şi arată că un refugiat este cineva care, datorită unei temeri bine fundamentate de a fi persecutat din motive ce ţin de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anume grup social sau la o anume opinie politică, se află în afara ţării a cărei naţionalitate o deţine şi este în imposibilitatea de a se pune  sub protecţia acelei ţări, sau, din cauza acestei temeri nu se poate pune sub protecţia acelei ţări. Sursa aici.

Acum că am văzut care sunt definiţiile şi, mai important, care sunt diferenţele conceptuale fundamentale dintre migranţi şi refugiaţi, nu putem să nu observăm că beţia de opinii şi de cuvinte din ultimele săptămâni a fost o reacţie foarte puţin documentată şi foarte puţin, spre deloc, bazată pe orice temei obiectiv.

Lecţiile crizei refugiaţilor, pentru politică

Criza refugiaţilor a funcţionat ca o hârtie de turnesol pentru politica românească, iar în urma acestei reacţii, putem trage câteva concuzii parţiale.

Lecţia nr. 1: Capacitatea instituţională a României de a înţelege şi aborda subiecte atât de importante este la pâmânt. 

Nu doar că s-a dovedit că o gazetă englezească, cum spunea plin de el Klaus Iohannis, este mai bine informată decât instituţia Administraţiei Prezidenţiale, din moment ce între cifrele prezentate de englezi şi cele enunţate de Preşedintele Iohannis diferenţa este ca între noapte şi zi, dar s-a dovedit că instituţional suntem departe de a avea o abordare procedurală.

Lucrurile puteau fi în primul rând prezentate mai transparent. Nu costa pe nimeni nimic dacă publicul român era ţinut la curent cu orice demers de comunicare cu partenerii europeni, cel puţin prin prezentarea onestă a opţiunilor care sunt pe masă la nivel european. Nu costa nimic dacă se puneau bazele unei structuri de criză solide (dincolo de încercările timide de la Guvern), având în vedere că până acum s-au format celule de criză cu trei întâlniri pe zi pe orice temă, de la prea multă căldură la prea multă zăpadă. Nu costa nimic dacă autorităţile, de sus în jos, începeau o campanie publică de comunicare şi de informare a opiniei publice.

Una peste alta, România tot nu se comportă ca o ţară matură, ci ca un student care are de pregătit un proiect de facultate şi mai are una-două zile până la predarea lucrării.

La toate acestea se adaugă o continuă problemă de a articula poziţii de politică externă, care să arate viziune, leadership şi nu o înţelegere precară şi superficială a dimensiunii externe şi a spaţiilor concentrice de interes pentru România. Klaus Iohannis a făcut multe vizite externe, a reuşit contacte bilaterale importante şi, cu siguranţă, a strâns relaţii de seamă. Însă nu pare că acest lucru l-a ajutat prea mult când vine vorba de tema refugiaţilor, care l-a făcut până acum să arate ca un primar, nu ca un Preşedinte (subiect imediat speculat de fostul Preşedinte Băsescu).

Lecţia nr. 2: Klaus Iohannis este fie căpos, fie naiv.

Fetişul pentru cei 1.785 de refugiaţi, pentru că pare un fetiş având în vedere cât de multă energie şi comunicare investeşte Preşedintele Iohannis în acest număr, trădează două lucruri despre locatarul de la Cotroceni:

1.     Preşedintele Iohannis are mai curând o abordare contabilă decât politică. Dacă şeful statului nu înţelege că la Palatul Cotroceni nu există decât abordări politice, atunci vor fi patru ani foarte lungi şi foarte grei pentru domnia sa. Poate mai grav decât atât se va trezi cu un capital politic profund erodat, ceea ce s-ar putea să fie călcâiul lui Ahile pentru el.

2.     Preşedintele Iohannis este naiv crezând că în Europa va avea succes cu argumentele contabile înguste şi recursul la texte din Tratate prezentate într-un ritm de avocat pledant la bară care dă impresia că îndeplineşte o formalitate. Totul este negociabil, o lecţie pe care UE a învăţat-o şi prezentat-o de mii de ori până acum şi cine nu e deschis la negocieri este condamnat la irelevanţă. Fie conduci discuţia, stabileşte puncte comune şi parteneriate, fie aştepţi să te raliezi punctului dominant. Dacă nu poţi construi o alternativă, mai bine te abţii.

Mai este un lucru de subliniat: într-o analiză anterioară, remarcăm că Preşedintele îşi alege cu atenţie bătăliile, ţinta fiind conservarea capitalului de încredere pentru momentele electorale 2016 şi 2019. Modul în care Preşedintele a ieşit în faţă în criza refugiaţilor, ca şi în situaţia măririi salariilor demnitarilor, nu poate fi catalogat în niciun fel drept prudenţă germană (ca să recurgem la stereotipii). O victorie aparent facilă pe care Preşedintele s-a grăbit să o contabilizeze a devenit cu totul altceva.

Lecţia nr. 3: Stânga româneacă are nervul solidarităţii complet necrozat.

Cei care se plângeau că doctrinele politice ale partidelor din România au de suferit, acum pot să aprindă o lumânare la căpătâiul oricăror elemente de ideologie politică pe care poate mai sperau să le vadă la partide. În frunte cu Liviu Dragnea şi cu 99% din PSD-iştii care au avut ocazia să transmită mesaje politice în această perioadă, stânga românească a făcut tot ce a putut să arate că este aproape complet lipsită de solidaritate cu cei aflaţi în nevoie. Atât de multă şi de pregnantă a fost această lipsă de solidaritate declarată şi manifestată de stânga, încât nici exoticii politicii româneşti nu au mai avut loc. La un moment dat, Victor Ponta a încercat să iasă din rând cu o poziţie decentă, dar a fost repede adus sub ascultare.

Consideraţiile lui Liviu Dragnea de la Budapesta, după ce i-a vizitat pe refugiaţi înaintea meciului naţionalei de fotbal, arată încă o dată cât de conservator este acest partid. Preşedintele PSD a vorbit pentru electoratul venit pe filiera PRM, în niciun caz pentru tinerii progresişti pe care spune că ar dori să-i atragă.

Lecţia nr. 4: Dacă un politician român poate spune o prostie, o va spune.

Între lecţiile de germană oferite refugiaţilor, între mirarea că vorbesc engleza sau că au ceasuri la mână, ultimele două săptămâni au fost fost o ediţie neîntreruptă de “Politicienii spun lucruri trăznite”.

Din păcate, aceste declaraţii complet nefericite, dacă nu de-a dreptul xenofobe, vor fi complet lipsite de consecinţe electorale, pentru că nici publicul român nu ştie să taxeze derapaje care sunt departe de interesele lor imediate. Liderii politici români nu înţeleg nici chestiuni globale, nici chestiuni delicate, fie că nu au apetenţă pentru ele, ochi pentru ele sau ureche să asculte mesajele consilierilor. Cert este că lipsa de înţelegere a mediului în care trăim nu poate să rămână fără urmări pe termen lung.

Încă aşteptăm acei politicieni care nu doar să urmeze publicul cu care iau contact prin sondajele de opinie, ci să şi educe, să încerce să facă apel la valori precum umanitatea şi solidaritatea. Nimeni nu se ridică deasupra, toţi vor să călărească valul prejudecăţilor. Şanse de a recadra discuţia şi de a intra în contact şi cu alte categorii de public - zero.

Lecţia nr. 5: Nu ştim să jucăm la masă cu băieţii mari din Europa.

România a jucat ca o ţară provincială, cam ca un ospătar care îşi face praf şansele de bacşiş pentru că a încarcat nota cu o chiflă. Trocul Schengen vs. refugiaţi şi mandatul scorţos cu care este trimis Ministrul de Interne arată că suntem încă departe de a vorbi europeana (sau bruxelleza) şi că suntem dispuşi să sacrificăm interese viitoare pentru răzbunări meschine. Prea puţin pentru nevoile unei ţări precum România.

Consecinţa o să fie că se va zâmbi politicos României, dar ne vom îndepărta, poate definitiv, de camerele închise unde se iau marile decizii şi vom fi trataţi aşa cum ne comportăm, ca o ţară de graniţă, o provincie care e tolerată mai curând decât încurajată să se implice tot mai mult în chestiuni tot mai delicate. Atât poate România, n-are rost să ne batem prea mult capul, se va gândi.

Lecţiile crizei refugiaţilor, pentru societate

Lecţia nr. 1: Românii sunt buni, harnici, curajoşi, ospitalieri, darnici şi primitori, dar nu prea.

Cel mai utilizat clişeu despre români este că suntem un popor cu ghinion care, însă, într-o profundă înţelegere creştină a termenului, este darnic şi primitor. Nimic nu a contrazis acest clişeu mai mult decât realitatea publică a ultimelor săptămâni, iar mediile sociale au devenit cutii de rezonanţă pentru atitudini îngrijorătoare.

Aşa că întrebarea este: chiar ne dorim să ne punem în faţa oglinzii sau suntem perfect mulţumiţi să ne tăvălim în mituri fondatoare şi clişee pe post de adevăruri absolute? Nivelul de introspecţie în România este subunitar, dar nici nu părem prea dispuşi să schimbăm asta, pentru că altfel ne-am pune întrebări despre noi şi despre alţii în lume şi poate am vedea că ne comportăm exact cum nu ne place că suntem descrişi de alţii: ca nişte provinciali la prima generaţie de pantofi care râd şi arată cu degetul când îi văd pe alţii în opinci.

Migranţii noştri economici sunt mai buni decât refugiaţii lor, cam acesta a fost mesajul. Lipsa empatiei şi a capacităţii de a ne privi cu onestitate trecutul recent dor. Aşa cum doare faptul că Diaspora noastră nu este mai activă în spaţiul public în a educa şi cere mai multă solidaritate. Nu este încă timpul pierdut.

Lecţiile crizei refugiaţilor, pentru presă

Lecţia nr. 1: Instituţiile europene sunt surse prea îndepărtate.

Bine că Daily Mail şi El Pais au ediţii electronice, ca să putem să fim conectaţi şi noi la surse din instituţii europene, pentru că, altfel, criza refugiaţilor a arătat limitele presei româneşti. Avem surse în politică, avem surse în justiţie, avem surse în orice, mai puţin acolo unde contează, la instituţiile UE. România are 5-6 televiziuni de ştiri, câteva ziare, sute sau mii de siteuri de ştiri, dar are aproape zero acces informal la informaţii sensibile din Europa, în momente sensibile pentru România sau Europa.

Lecţia nr. 2: Definiţii...

Am început articolul cu diferitele definiţii între migranţi sau refugiaţi, tocmai pentru că beţia de cuvinte, inclusiv din partea mass-mediei, a ocolit o zonă esenţială: aceea de rigoare conceptuală, de rigoare a expresiei şi, cel mai important, de rigoare a documentării. Poveştile lacrimogene despre refugiaţi, human interest stories, cum li se spune în redacţii, sunt la îndemâna oricui. Mai greu este cu munca de documentare riguroasă a cauzelor şi contextului.

Lecţia nr. 3: Cineva trebuie să educe românii, dar nu noi.

Mass-media româneşti au eşuat esenţial într-o misiune elementară, nu doar să explice cine (sunt refugiaţii), ce (vor ei), dar mai ales de ce (care este contextul din spaţiul MENA). Astfel, mass-media româneşti au preferat să lase educaţia românilor pe seama oricui altcuiva, retrăgându-se în rolul convenabil de a fi nişte spectatori, însă complet dezangajaţi. Cam puţin pentru câinele de pază al democraţiei.