Atenţie la neatenţie. Demontarea unei dezinformări prezidenţiale

Sursă: presidency.ro

Am asistat astăzi la o lecţie de manipulare ca la manual, din păcate tocmai de la pupitrul Cotroceniului. În plină pandemie departe de a fi sub control, Preşedintele Iohannis a ieşit plin de vervă cu o declaraţie demnă de dezinformările apuşilor ani ’90 – „PSD a trecut prin Parlament o lege pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. PSD vrea să dea Ardealul ungurilor!”.

Asta în contextul în care un proiect în acest sens a fost adoptat tacit de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată.

Înainte de a arăta de ce declaraţia lui Klaus Iohannis a fost o manipulare grosolană, nu pot să nu îmi arăt dezamăgirea. O persoană care aparţine unei minorităţi etnice şi uneia religioase, ocupant vremelnic al celei mai importante funcţii în stat, era ultimul politician la care mă aşteptam să promoveze acest discurs de un naţionalism exacerbat, care de 30 de ani încinge spiritele şi distrage atenţia populaţiei de la adevăratele probleme din jur. Cu atât mai mult în această perioadă plină de tensiuni, în care se caută ţapi ispăşitori pentru orice, iar o asemenea declaraţie este suficientă pentru ca un conflict etnic să izbucnească.

De ce asistăm la o dezinformare? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie, în primul rând, să vedem ce este aceea adoptare tacită. Cu scopul de a facilita procesul de legiferare, de la revizuirea Constituţiei din 2003 în România funcţionează un bicameralism parlamentar de tipul cameră de reflecţie – cameră decizională. Prima Cameră sesizată (în funcţie de tipul proiectului poate fi ori Camera Deputaţilor, ori Senatul) trebuie să se pronunţe asupra proiectului de lege în maximum 45 sau 60 de zile, dacă vorbim de legi mai complexe. Dacă nu o face, proiectul se consideră adoptat din oficiu. Fără dezbatere şi fără vot. Nu vă speriaţi că asta nu înseamnă că legile apar doar prin simpla pasivitate a aleşilor. Proiectul trece apoi la Camera decizională, unde obligatoriu trebuie dezbătut şi votat pro sau contra acestuia. Aici nu există termen limită, stă cât este nevoie.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă. Conform fişei lui, până pe 25 martie proiectul trebuia dezbătut şi votat. Nu s-a întâmplat acest lucru, iar după o lună, pe 23 aprilie, Camera Deputaţilor a constatat că a fost adoptat tacit şi l-a trimis către Senat. Practic, cu această propunere legislativă s-a întâmplat ceea ce se întâmplă în fiecare an cu zeci altele asemenea. Preşedintele Iohannis ştia asta, iar dacă nu ştia cu siguranţă consilierii lui în materie juridică au ţinut să îi amintească. Dar a preferat să să dezinformeze, ignorând încă o dată, aşa cum ne-a obişnuit, rolul său de mediator şi decenţa pe care o implică funcţia prezidenţială.

Astăzi, Klaus Iohannis, cel care ar trebui să fie Preşedintele tuturor românilor, nu a fost nimic altceva decât o portavoce politică, în campanie pentru Partidul Naţional Liberal, la înaintare cu una dintre cele mai josnice teme pe care le putea folosi: divizarea etnică, falsul conflict româno-maghiar. Cu nimic diferit de politicienii neo-comunişti ai anului 1990 şi celebra deviză „nu ne vindem ţara”. Păcat, tocmai acest tip de declaraţii deturnează orice dezbatere serioasă şi punctuală despre o descentralizare reală, în folosul tuturor comunităţilor locale din România.

Observ cu tristeţe că mulţi oameni au ales să cadă pe această fentă. Ceea ce îmi confirmă încă o dată, cu atât mai mult, de ce este nevoie ca şcoala să cultive minime noţiuni despre cum funcţionează statul, cum se adoptă legile, cum să recunoaştem un fake-news grosolan când îl vedem. Indiferent că îi spunem cultură civică, educaţie pentru democraţie sau educaţie pentru viaţă, e singurul mod în care putem deveni imuni la manipulări politicianiste, precum cea de azi. Până atunci, atenţie la neatenţie…