Abecedarul votantului la Alegerile Prezidenţiale 2014 - Ultimul episod: Gânduri de la Mihai Eminescu pentru alegătorul român

Spectacolul grotesc şi dezolant al luptei electorale postdecembriste mă determină, mereu şi mereu, să recitesc din scrierile politice ale genialului Mihai Eminescu. Duminică, 2 noiembrie 2014 vom merge să alegem Preşedintele Republicii România. Poate că-l vom desemna din primul tur de scrutin, poate în cel de-al doilea.

Important este că cetăţenii români republicani vor aşeza în mâinile unui om destinul Naţiunii şi Statului Român pentru cinci ani. Ani care pot să fie închinaţi progresului, prosperităţii şi renaşterii spirituale sau dimpotrivă, regresului, sărăciei şi descompunerii morale. 

Doresc să vă ofer, la sfârşitul uneia dintre cele mai urâte, murdare şi total nefolositoare campanii electorale din istoria de până acum a democraţiei româneşti postdecembriste, ca temă de meditaţie, câteva fragmente din gândirea politică a Marelui Mihai Eminescu.

***

„Cine are urechi de auzit să audă!” (Sfânta Evanghelie după Matei XIII, 9)

Sistemul politic românesc este „un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259)

În aceste structuri, „toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă parlamentarii care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»” (Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14)

”În această luptă (politică), nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă” (Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192)

„Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, este, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor” (Timpul, 5 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 214)

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. (...) Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie” (Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223 / Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român. (...) Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia dintre cetăţeni, şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor parlamentarilor care, sub numele lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel truditorii români sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care le aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”. (Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234 / Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43)

„Se-înţelege de la sine că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice. (...) Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, (...) care păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. (Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43 / Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465)

„Organizarea partidelor politice nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. (...) Cauza acestei organizări politice stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie” (Timpul, 27 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 227)

„Cât despre aluatul acesta protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos. Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, parlamentari, administratori, membri la primărie, soldaţi, totul în fine.

Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată.” (Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30)

„Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern». (...) Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice (...)

Patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul (...), iar miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile. Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administraţiei, îl poate face pe om capabil, în România, dea se opune făţiş guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se ţine deasupra apei nu-şi vor creea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecţi vicioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câştigat.” (Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390 / Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400 / Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75, 76)

„Există două naţiuni diferite în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de spoliatori (...) Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă. (...) Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei. (...)

Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari” (Timpul, 3 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 130 / Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104 / Timpul, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 269 / Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)

„Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie. (...)

Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, (...) anume că fiecărui drept îi corespunde o datorie, (...) că secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.” (Timpul, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451 / Timpul, 26 mai 1883, în Opere, vol. XIII, pag. 304 / Timpul, 20 martie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 86 / Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)

„Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar” (Timpul, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 276)

 ***

Dragii mei cititori, eu sunt preot, nu sunt implicat în politică de partid. Am o singură opţiune politică: sunt monarhist. Eu consider că forma de guvernământ care a dat naştere statului naţional unitar şi democrat românesc şi care mai poate salva Naţiunea şi Statul nostru este Monarhia Constituţională. Pe cale de consecinţă, duminică, 2 noiembrie 2014, mă voi prezenta să-mi exercit dreptul de a alege, dar voi pune ştampila pe numele tuturor candidaţilor.

Am convingerea că ar fi o trădare să fac altfel. Pe de o parte, o trădare faţă de cei care au murit asasinaţi în Decembrie 1989 pentru ca noi să avem acest drept. Pe de altă parte, dacă nu protestez faţă de această Republică falimentară şi anti-naţională, prin gestul de a pune ştampila pe numele tuturor candidaţilor la funcţia de Preşedinte al Republicii, dacă cumva votul meu ar merge spre unul dintre aceşti candidaţi, ar fi o trădare faţă de crezul meu în Monarhia Constituţională, de Majestatea Sa Regele Mihai I al României.

Sfântul Sinod al BOR îndeamnă clerul şi credincioşii să voteze la alegerile prezidenţiale „cu responsabilitate creştină şi civică pentru împlinirea binelui comun în societatea românească şi viitorul României. În perspectiva alegerilor prezidenţiale din România (2 noiembrie 2014), Sfântul Sinod îşi reafirmă îndemnul către slujitorii Sfintelor Altare şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de a participa la vot în duhul credinţei şi al iubirii de Biserică şi Neam, cu responsabilitate creştină şi civică pentru împlinirea binelui comun în societatea românească şi viitorul României".

Eu urmez sfatul Sfântului Sinod şi îi îndemn pe credincioşii noştri republicani să meargă şi să voteze pe acel candidat care le reprezintă cel mai bine interesele. În acelaşi duh al credinţei şi al iubirii de Biserică şi de Neam, le cer credincioşilor monarhişti, românilor loiali Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, Casei Regale a României şi Monarhiei Constituţionale să meargă la vot şi să-şi folosească dreptul de a alege preşedintele republicii aşa cum voi face şi eu, protestând: ştampila pe numele tuturor candidaţilor!

Dumnezeu să ocrotească România! Trăiască Regele!

***

Post Scriptum - Am folosit texte preluate din lucrarea ”Eminescu interzis - Gândirea politică”, autor economist dr. Radu Mihai Crişan, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2008