Astfel încât circa o treime din teritoriul şi din populaţia românească răpite de URSS în 1944 se află în componenţa Ucrainei.

Se află, sau, mai bine zis, se aflau. Pentru că autorităţile comuniste din Ucraina au reuşit să îi deznaţionalizeze pe români mult mai rapid decât au reuşit, în Basarabia, revizorii ruşi. În Bucovina de Nord, din fosta majoritate românească de-abia dacă a mai rămas un 20% din populaţie, iar în sudul Basarabiei (unde statisticile sunt intenţionat ţinute sub cheie) procentul se pare că ar fi ceva mai bun, în jurul a 50%. Mai mult: spre deosebire de Republica Moldova, deznaţionalizarea românilor a continuat, în Ucraina, şi după 1991, poate chiar mai rău decât înainte, în pofida faptului că statul vecin a semnat mai multe documente prin care s-a angajat să respecte drepturile minorităţilor.

La acest comportament ostil faţă de românii din Ucraina, Kievul a adăugat, după 1991 (şi în special în timpul guvernărilor pretins „democrate“!) destule gesturi inamicale faţă de România. De la declaraţii belicoase la sustrageri din conductele de gaze şi de la canalul Bâstroe la procesul de la Haga, nimic nu a lipsit pentru a contura tabloul unui stat care ne este vecin, dar mai are mult până la a ne fi şi prieten.

La toate acestea, conducerile succesive ale României au răspuns cu tact, cu înţelepciune şi cu o civilizaţie care este caracteristică diplomaţiei noastre dintotdeauna. România nu are revendicări teritoriale faţă de nimeni şi, cum am arătat eu însumi în repetate rânduri, nici nu trebuie să aibă. Războaiele din fosta Iugoslavie şi conflictele îngheţate din fosta URSS arată elocvent unde duce revizionismul şi încălcarea Tratatului de la Helsinki.

Când s-a declanşat criza din Ucraina, în 2014, conducerea României a luat decizia de a susţine Ucraina. A fost, bănuiesc, o decizie bazată pe un calcul strategic: o Ucraină europeană este de preferat uneia ruseşti şi, în plus, bătălia pentru Ucraina îndepărtează, geografic şi temporal, spectrul unei bătălii pentru România.

Problema este că în 2014, conducerea României - de la preşedinte la SIE şi de la MAE la DRRP - avea deja nenumărate dovezi că Ucraina nu este un partener de încredere şi că puterea de la Kiev interpretează orice gest de bunăvoinţă drept o slăbiciune. Ceea ce, pe cale de consecinţă, impunea ca sprijinul României pentru Ucraina să fie negociat, condiţionat şi garantat prin gesturi prealabile făcute de Kiev.

Nu-şi dă nimeni demisia? De la MApN, de la MAE, de la SIE? De la DRRP şi de la ONG-uri?

Nu s-a întâmplat deloc aşa. Ca din senin, media a fost ocupată de oameni care înălţau osanale noilor „democraţi“ de la Kiev, deşi Maidanul numai democratic nu fusese şi numai orbii nu văzuseră simbolurile naziste pe care le arborau „europenii“ ucraineni. România a fost împinsă, cu acordul tuturor structurilor implicate, să susţină necondiţionat Ucraina, mai departe decât o făceau Franţa sau Germania, ba chiar mai departe decât prevedeau Acordurile de la Minsk.

Iar acum... a venit lovitura de măciucă: „democraţii“ ultra-naţionalişti de la Kiev desfiinţează învăţământul în limbile minorităţilor.

De aceea, întreb direct: nu-şi dă nimeni demisia? De la MApN, de la MAE, de la SIE? De la DRRP şi de la ONG-uri? Nici unul dintre analiştii care, public sau pe linie de serviciu, ignorând toate avertismentele anterioare, a dat asigurări tuturor că Ucraina ne este prietenă? Nu se simte nimeni responsabil de această trădare, pur şi simplu, a comunităţii româneşti din Ucraina, faţă de care statul român este responsabil, conform Constituţiei? Nu se retrag nici măcar acei domni care, pe când scriam, cu ani în urmă, despre aceste lucruri într-un ziar de nişă, mă sunau şi, recomandându-se “de la Externe“, se ofereau să-mi explice că mă înşel, iar Kievul ne e cel mai apropiat prieten? Nu se cară nimeni din funcţia pe care o dezonorează, prin indolenţă, incompetenţă sau iresponsabilitate?

Sunt întrebări retorice. Cei care l-au minţit pe preşedinte, până în ultima clipă, că va câştiga Hillary Clinton au fost promovaţi. Cum să plece unii care au trădat nişte români abstracţi, care nici nu trăiesc aici şi, în fond, nu contează decât când ne dăm patrioţi?