Violonistul Vlad Stănculeasa: „Muzica înseamnă destinul meu“

Vlad Stănculeasa, violonist concertist şi concertmaistru al Orchestrei Simfonice din Göteborg, prezent pe afişul Festivalului Enescu 2015, a oferit un interviu pentru Adevărul, mărturisind că nu a tratat niciodată vioara cu jumătăţi de măsură.

Interviu realizat de Simona Rentea

Aţi început să cântaţi la vioară având în familie un model, pe sora dumneavoastră, Ivona, şi studiul viorii era la acelaşi nivel cu tema la matematică. Când a devenit studiul viorii mai mult decât o temă?

Vlad Stănculeasa:Nu pot preciza exact momentul, dar am frânturi de amintiri în care uşor-uşor încep să studiez mai mult decât îmi cerea profesorul meu. Nevoia de a progresa şi a intra mai adânc în lumea sunetelor a apărut şi s-a materializat treptat, iar eu probabil am fost ultimul care şi-a dat seama de lucrul ăsta. Probabil că totul a început cu adevărat atunci când au venit şi satisfacţiile primelor ieşiri pe scenă. Când am reuşit să stăpânesc instrumentul şi să obţin primele succese. Am aflat destul de timpuriu că vioara nu poate fi tratată cu jumătăţi de măsură. Nu o mulţumesc decât ofrandele de atenţie făcute zilnic. Şi cred că am avut şansa unui profesor care a ştiut să mă motiveze în acei ani grei ai începutului. Să nu credeţi că la ora de matematică învăţătoarea mi-a cerut să-i returnez bomboana oferită la începutul orei pentru că nu am rezolvat corect exerciţiul! Domnul profesor  Ştefan Dumitru a ştiut exact cum să mă ambiţioneze să descifrez în cel mai scurt timp partituri complexe. În plus, avea cine să mă bată la cap şi acasă... aşadar, a fost un efort susţinut pe toate „fronturile“. Mi-a plăcut ce spunea Nicolae Iorga – „copiii nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea“. Simt că datorez familiei mele faptul că au ştiut să mă îndrume spre ceea ce s-a dovedit a fi destinul meu.

Aţi studiat muzica atât în România, cât şi în străinătate. Cum aţi perceput aceste medii de învăţământ?

Sunt conştient de faptul că fiecare etapă a pregătirii mele a avut rolul ei. Vă vorbeam de primii paşi, de primul profesor, de mediul muzical de acasă... Tot ce a urmat a fost o acumulare firească. Venirea la Bucureşti, întâlnirea cu doamna profesoară Mihaela Tomescu şi cu domnul Cezar Marin au avut darul să confirme ceea ce părea a fi doar o promisiune – mai apoi, lecţiile cu maestrul Csendes îmi deschideau şi o perspectivă mai amplă, dincolo de tehnica pur instrumentală. Pot spune că experienţa din Elveţia (Academia „Menuhin“), cu al său caracter iniţiatic, a fost adevărata încercare. Pentru mine a reprezentat proba supremă de voinţă – aveam sau nu datele necesare să trec printr-o şcoală elitistă în care instrumentul era Regina iar noi toţi, studenţi veniţi din toate colţurile lumii, servitori umili în căutarea Sfântului Graal reprezentat de „intonaţia perfectă“. Au fost anii mei „de galeră“. Anii în care mi se părea că urmăresc o himeră, că nu voi reuşi să ating niciodată perfecţiunea sunetului profesorilor mei – Liviu Prunaru şi Alberto Lysy. Mai apoi, să cânt alături de ei a părut un vis transformat în realitate ce mi-a clădit încrederea în propriile forţe. Uitându-mă înapoi, fiecare moment a avut un aport absolut necesar dezvoltării mele. Totuşi, percepţia mea nu era destul de largă pentru a realiza în ce punct mă aflu sau cât de necesar este un anumit lucru pentru mine. Pot spune totuşi că am avut o oarecare intuiţie în a discerne informaţiile primite şi îmi place să cred ca am păstrat întotdeauna o oarecare libertate şi spontaneitate în cântatul meu. Totul a fost un proces şi ştiu că va rămâne aşa, pentru că fiecare nouă experienţă, fiecare nouă „întâmplare“ scenică are rolul ei, atâta timp cât eşti conectat şi deschis la orice dimensiune nouă.

În 2007 aţi câştigat premiul al III-lea la Concursul Internaţional „George Enescu“. În ce fel diferă presiunea unui concurs internaţional de presiunea unui concert în faţa publicului?

În cazul meu, diferă total. Pentru mine, presiunea unui concurs este genul de presiune care poluează şi apasă pe umerii participanţilor. Însă chiar dacă nu sunt un fan al conceptului, pot să înţeleg rolul pe care îl are un astfel de concurs. Maturizarea este un proces ce implică sacrificii şi doar trecând printr-o astfel de experienţă devii cu adevărat puternic. Un concurs vine să confirme o evoluţie, iar performanţa în condiţii de stres şi de presiune psihică nu e la îndemâna oricui. În plus, un concurs va fi întotdeauna o oglindă a adevărului. O oglindă în care îţi vei vedea reflectat adevăratul chip, o imagine a propriei esenţe. A concura într-un concurs de talia celui de la Bucureşti s-a dovedit a fi foarte greu. Presiunea de a concerta acasă într-un mediu competitiv şi evaluator a fost mult mai mare, chiar dacă a fost parţial doar produsul minţii mele. Pe de altă parte, într-un concert, dacă reuşeşti să rezişti tentaţiei de a sacrifica conţinutul muzical în favoarea artificiilor „cu efect la public“ eşti cu adevărat câştigător. De aceea, concertele de la Bucureşti din cadrul festivalului mă umplu de o emoţie unică, unde publicul face parte din muzica la care încerc să mă conectez şi împărtăşim împreună momente de neuitat. De fapt, doar alături de public poţi construi şi trăi o astfel de vibraţie unică, iar, după părerea mea, acest gen de creaţie poate duce la adevărata cunoaştere de sine.

În ce fel a fost influenţată evoluţia dumneavoastră artistică de premiul câştigat în 2007 la Concursul „Enescu“?

Cu siguranţă a fost unul dintre momentele hotărâtoare ale carierei. Totul a fost la superlativ – începând de la emoţii, până la satisfacţia câştigării unui premiu. A consfinţit maturizarea artistică şi a devenit o carte de vizită pe care o pot arăta cu mândrie oriunde în lume. De asemenea, multe drumuri s-au deschis şi am cunoscut artişti de talie mondială cu care am şi avut onoarea de a concerta. Sunt norocos şi recunoscător pentru toate experienţele petrecute în festival. 

Cântaţi la vioara cumpărată de Enescu din banii câştigaţi din primele sale concerte. Cât de mult înseamnă acest fapt pentru dumneavoastră?

Cred că momentul în care am ţinut pentru prima dată în mâini acest instrument cu o istorie fantastică a fost cel în care am aflat ce înseamnă să pluteşti de fericire. Mult timp nu-mi venea să cred că o pot avea lângă mine, simţeam că puteam studia fără oprire... Impactul pozitiv-emoţional a făcut să progresăm împreună, chiar dacă a durat ceva timp până am ajuns să ne cunoaştem reciproc. Valoarea spirituală a instrumentului a fost şi este în continuare copleşitoare pentru mine. Faptul că pot cânta pe o asemenea vioară este un eveniment major în viaţa mea. 

Student în Elveţia

Nume: Vlad Stănculeasa 

Data şi locul naşterii: 4.09.1984, Craiova 

Starea civilă: necăsătorit 

Studii şi experienţă profesională:

Liceul de Artă „Marin Sorescu”, Craiova 

Liceul de Muzică „George Enescu”, Bucureşti 

Academia „Menuhin”, Elveţia 

Conservatorul din Lausanne, Elveţia 

Violonist concertist, concertmaistru al Orchestrei Simfonice din Göteborg.

Locuieşte în:  Göteborg, Suedia.