Melomanul Ion Luca Caragiale
0
Dramaturgul I.L. Caragiale, de la a cărui moarte s-au împlinit 100 de ani în 2012, a avut o relaţie foarte deosebită cu arta sunetelor, pasiune puţin cunoscută marelui public.
Articol realizat de Cristina Sârbu
Dragostea lui Caragiale pentru muzică a fost foarte puternică. Scriitorul însuşi se autodefinea în 1893 într-un articol publicat în Moftul român: „Particularităţi: meloman! Ureche, memorie şi gust muzical bine dezvoltate“. A fost un meloman pasionat. Nu a ştiut niciodată să scrie sau să citească note. În schimb, a simţit muzica trăind-o cu sufletul. În perioada 1893-1897 a scris sistematic cronici muzicale în Moftul român şi mai ales în Epoca, în care comentează concertele simfonice Peters sau pledează pentru înfiinţarea unei Opere Naţionale la Bucureşti. Se înscrie chiar în societăţi muzicale ca Buciumul – în 1884 a devenit membru al „comitetului“ Prietenii muzicii lui Richard Wagner, înfiinţat în 1847 de Eduard Wachmann.
Pianul a fost un instrument fără de care Caragiale nu îşi putea imagina existenţa cotidiană. „În casa lui, pianul ocupa un loc de cinste – notează muzicologul Viorel Cosma – şi scriitorul obişnuia să plece în vacanţe la Sinaia sau chiar la Berlin transportându-şi instrumentul pentru asigurarea unor reuniuni muzicale de cameră“.
Din 1904, la Berlin
Vorbind despre Caragiale meloman, iată că, pe nesimţite, am ajuns la perioada berlineză căci mai ales aici, la Berlin, muzica a jucat un rol imens în viata scriitorului. „La Berlin, Caragiale găseşte tot ce caută în direcţia confortului“, scrie Şerban Cioculescu. „Ocupă apartamente largi în cartiere de vile ca Willmersdorf şi Schöneberg, se instalează într-un mobilier burghez tradiţional şi gustă plăcerile civilizaţiei, prin comparare cu ceea ce a lăsat în urmă. (…) Admiră poporul, dar bombăne împotriva limbii, păsărească şi absurdă, în care soarele este de genul feminin iar luna de genul masculin. Bagajul său lexical este abia suficient ca să se înţeleagă cu poştaşul şi cu furnizorii.“
În casa familiei Caragiale se făcea muzică de cameră. Pianul fusese adus de la Bucureşti, cu mare grijă. „Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din Bucuresti, de mult“. (Scrisoare către Paul Zarifopol, 20 aprilie 1906). Într-o altă scrisoare din 1911, tot către Paul Zarifopol, Caragiale scrie :„De ce nu vă repeziţi d-voastră până aici? D. maestro Nottara ne stă bucuros la dispoziţie pentru o şedinţă de sonate. Ai? Aş fi tare ahotnic să încercăm ceva Haydn“.
Superstiţia că muzica îi stimulează inspiraţia
Un alt oaspete, D.C. Dimitriu, era pianist şi profesor la Conservatorul din Bucureşti. Caragiale îl socotea un mare virtuoz şi îl invita adesea la Berlin, pe cheltuiala sa. „Scumpe maestro, cu mare dor, foarte mare, îţi trimit o salutare călduroasă din fundul sufletului… Când o să te văz intrând pe uşa mea, să-mi luminezi casa şi să-mi întăreşti puterea de gândire?“, spune într-o scrisoare adresată pianistului pe 7 octombrie 1906. Caragiale avea superstiţia că muzica „maestrului“ îi stimulează inspiraţia: „Lucrez şi îl rog pe Dimitriu să-mi cânte ceva. De obicei sonate de Haydn sau melodii uşoare de Mozart“, îi scrie dramaturgul lui H. P. Petrescu. Într-o altă scrisoare adresată aceluiaşi H. P. Petrescu spune: „Azi dimineaţă m-am sculat la 3 şi am lucrat la comedie. Dumitrescu (sic) îmi cânta din Mozart melodii uşoare şi am avut o poftă de lucru extraordinară“.
În casa lui, pianul ocupa un loc de cinste şi scriitorul obişnuia să plece în vacanţe la Sinaia sau chiar la Berlin transportându-şi instrumentul. Viorel Cosma
Cel mai bun prieten din perioada berlineză i-a fost Paul Zarifopol, ginerele lui Dobrogranu Gherea, cu 22 de ani mai tânăr decât Caragiale. Era meloman pasionat şi bun pianist. Prezenţa prietenului, ca şi excelentul program muzical de la Gewandhaus îl determina pe Caragiale să ia foarte des drumul Lipscăi (Leipzig). Viaţa muzicală berlineză nu îl satisface. Într-o scrisoare datată 6 februarie 1908, îi scrie lui Zarifopol: „Rogu-te, ce se mai cânta miercuri-joi la Gewandhaus? Nu cumva ceva Mozart, Haydn, Beethoven? Fie măcar epigoni, dar de-ai noştri, m-aş repezi pe la voi; că sunt tare îmbâcsit de hibernare şi, drept să-ţi spun, la concertele d’aici nu-mi place să merg; prea m-am păcălit, de câte ori am încercat“. Preferinţele muzicale ale lui Caragiale erau bine definite. Pe primul loc Beethoven, apoi Bach.
„Am onoarea să declar că Simfonia a IV-a a babacului este, orice s-ar zice şi orice s-ar face, una minune neîntrecută“ (către P. Zarifopol la 17 decembrie 1909). Iar despre dragostea pentru Bach aflăm de la Cella Delavrancea care povesteşte cum, în 1912, când era găzduită în casa Caragiale, acesta „apărea dimineaţa, pe la ora 11.00, în salon, cu ţigara între degetele subţiri. Se aşeza lângă mine la pian privind cu duioşie la volumul Clavecinul bine temperat din care cântam regulat preludii şi fugi. Când sfârşeam, surâdea maliţios, dădea din cap şi şoptea: «Părintele muzicii, sireacu’ ce ne-am face fără el»“.
Apoi Haydn şi Mozart. La 15 iulie 1910, din Travermunde, îi scrie lui Zarifopol: „Am auzit astăzi şi uvertura de la Zauberflöte. Zice că o minune nu ţine decât trei zile. De 40 de ani auz uvertura asta şi astăzi mi s-a părut mai minune ca oricând“.
Dragostea pentru clasici
În Amintiri, Ioan D. Gherea notează: „Mi-l aduc foarte bine aminte pe Caragiale, întors de la un concert unde auzise, între altele, uvertura la Don Juan. A vorbit mult de Mozart şi apoi despre muzică şi muzicieni în general. Sunt mai mult de 50 de ani de atunci şi totuşi câteva crâmpeie din spusele lui le mai am în urechi: „Nimic nu ar fi schimbat atât evoluţia muzicii decât dacă Mozart ar fi trăit mai mult. Ăştia mari de tot, un Beethoven, un Mozart, sunt ca nişte stânci enorme în cursul unui fluviu; ele silesc fluviul să-şi schimbe direcţia. Unul din ei să fi lipsit şi toată muzica de până azi ar fi fost alta. Ei, în finalul ăsta genial din Don Juan se aude ce schimbări nemaipomenite se pregătesc în cazul lui Mozart. Aici răsună un dramatism cum nu s-a mai auzit, un dramatism care are să străbată prin Beethoven până la Wagner. Dar dacă trăia Mozart, cine ştie cum se dezvolta nota asta dramatică. Şi atunci Wagner ar fi compus altfel, nu ştiu cum, dar altfel!“
Caragiale nu a fost un admirator al maestrului de la Bayreuth. Nu accepta „subiectele mistice, alegoriile alandala, visurile fără de şir, dialogurile nesfârşite fără cel mai mic interes“. Anumite părţi din Wagner i se păreau vulgare. Îl scoteau din fire mai ales marşul din Tannhäuser şi marşul nupţial din Lohengrin: „Să zici că-i muzică de bâlci? Da’ de unde, aia are hazul ei. La un Weinrestaurant le-ar fi ruşine să cânte aşa ceva. La un Promenadkonzert, de asemenea. Doar poate în restaurantele proaste să se potrivească. Şi asta zice dumnealui că e muzica viitorului. Halal să-i fie, dacă-i vorba, mai bine îmi place Chopin!“
Caragiale se arăta speriat de îndrăznelile moderniste ale unor Ceaikovski sau Saint-Saëns. Nu era indiferent la partiturile semnate Schubert, Schumann, Grieg, Smetana. Nu aprecia romanticii ca Liszt, Chopin sau Franck deoarece muzica lor cuprindea prea multă tristeţe. Aprecia opera italiană – avea în camera de muzică bustul lui Verdi –, dar mai mult Ifigenia de Gluck.
Amintirile Cellei Delavrancea
Cella Delavrancea (1887-1991) a fost o prietenă apropiată a dramaturgului
În corespondenta dintre Caragiale şi Paul Zarifopol, tema predilectă este muzica. Zarifopol îi scria: „De astăzi într-o săptămână la Gewandhaus Eroica, a VIII-a, Leonora 3 şi alt nimic. Aud?“ sau „Sâmbătă seara se cântă la Gewandhaus Serenada op. 8 de amicul Ludwig; pe când să-ţi pregătim bericica şi pătişorul? Răspunde telegrafic, ar fi preferabil, dacă dorim să căpătăm locuri bune“. Şi Caragiale apărea singur sau însoţit de familie sau prieteni, printre ei Panait Cerna şi Petre Missir. Venea adesea şi la repetiţia generală.
Pentru Beethoven, Caragiale nutrea o admiraţie fără de margini. Avea bustul compozitorului pe birou. Vizita des casa lui Beethoven de la Bonn. Se pare că marele Ion Luca ar fi dorit chiar să scrie o carte despre Beethoven. „A intenţionat să scrie o lucrare asupra lui Beethoven despre care mi-a vorbit şi la care a meditat multă vreme“, scrie Emil D. Fagure în articolul publicat la moartea dramaturgului în Adeverul nr. 25,1912.
Pentru Beethoven, Caragiale nutrea o admiraţie fără de margini. Avea bustul compozitorului pe birou. Vizita des casa lui Beethoven de la Bonn. Cristina Sârbu
Pianista Cella Delavrancea a fost oaspete drag în casa familiei Caragiale. „În anii în care am dat concerte în Germania, Caragiale ne însoţea, pe mama mea şi pe mine, în toate oraşele, bucuros de succesul meu pretutindeni. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el. La Berlin, am fost musafira lui timp de două luni. Caragiale apărea dimineaţa într-un surtuc închis şi cu o tichie care-i reliefa forma grecească a capului. Purta părul tăiat scurt şi dat jos pe frunte. Bine dispus mai întotdeauna, ne ţinea conferinţe despre literatură şi muzică, cu un talent critic ascuţit. Mă ducea la pian şi mă ruga să cânt din autorii lui favoriţi de câte patru-cinci ori aceeaşi bucată. Scanda fraza muzicală cu mâna lui fină, rămânea cu ţigareta în aer când îi plăcea ceva şi mă îndemna «să cânt cu gust şi cu pasiune». În amintirea mea îl văd mereu pe Caragiale plimbându-se prin odaie cu privirea lui pierdută în gânduri, cu capul niţel înclinat pe umăr, cu ţigareta între degete, ascultând o sonată de Beethoven“.
Asta până când – tot Cella Delavrancea povesteşte –„Într-o dimineaţă, Caragiale n-a apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, m-a depăşit studiul tehnic şi am început să studiez marea Sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat jos, lângă pat, cu mâna stânga crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzând că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii aşa, pe neaşteptate… În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă de spaţiu, verb fără adjectiv. De atunci nu am mai studiat Sonata de Schumann şi nu am mai suportat să o aud“.
A murit în locuinţa sa berlineză
on Luca Caragiale s-a născut în satul Haimanale, judeţul Prahova, în 1852. Pasionat de actorie, a început să frecventeze Conservatorul de Artă Dramatică în 1868, dar l-a abandonat în 1870 pentru a-şi întreţine familia. În 1871 devine sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. Îl cunoşte pe Eminescu, şi el sufleor într-o trupă de actori. Între 1873 şi 1875 publică versuri şi proză în revista Ghimpele. În 1904 se mută cu familia la Berlin, ca urmare a unui proces (pe care, de altfel, l-a câştigat) în care a fost acuzat că ar fi plagiat piesa „Năpasta“. În 1912 moare în locuinţa sa berlineză. De-abia după moarte îi este recunoscută contribuţia la dramaturgia românească.
Se încarcă comentariile...
