INTERVIU Truls Mørk, violoncelist: „Violoncelul este vocea mea“
0
Truls Mørk a interpretat pe 17 septembrie, la Ateneul Român, împreună cu Orchestra Simfonică din Lucerna, condusă de James Gaffigan, dificilul „Concert pentru violoncel şi orchestră“ de Antonin Dvořák.
Aflat pentru prima oară la Bucureşti, violoncelistul norvegian Truls Mørk este una dintre personalităţile reprezentative ale scenei solistice internaţionale. Muzician cu o agendă concertistică extrem de bogată, pasionat în egală măsură de repertoriul solistic, dar şi de cel cameral, profesor apreciat la Academia de Muzică din Oslo, Mørk a trecut în 2009 printr-o perioadă extrem de nefastă, o infecţie a sistemului nervos central cauzându-i o paralizie a muşchilor umărului stâng, afecţiune ce i-a întrerupt activitatea artistică şi care l-a făcut să se teamă că nu va mai putea cânta vreodată. Din fericire, în ianuarie 2011, Truls Mørk s-a reîntors pe scenă complet reabilitat şi şi-a reluat cu succes cariera concertistică.
Interviu realizat de Ioana Marghita
V-aţi născut într-o familie de muzicieni, aşadar de mic aţi avut contact cu muzica. Aţi studiat pianul, vioara şi, în cele din urmă, violoncelul. Ce v-a determinat să alegeţi definitiv violoncelul?
Am început de fapt prin a cânta în cor, aceasta a fost probabil cea mai importantă activitate muzicală din perioada copilăriei, o experienţă minunată pentru mine. Cariera violonistică a fost foarte scurtă – a durat doar două săptămâni, pentru că profesorul care promisese că-mi va oferi nişte lecţii nu era de fapt foarte disponibil pentru această activitate. Acela a fost momentul în care tatăl meu mi-a propus să învăţ să cânt la violoncel – el însuşi fiind violoncelist, mă putea învăţa. Aşa am ajuns cu violoncelul în braţe, dar mi s-a potrivit foarte bine, m-am simţit „ca acasă“ cu el din prima clipă.
Ce v-a atras la violoncel?
Cred că a contat foarte mult şi faptul că l-am ascultat deseori pe tatăl meu cântând la acest instrument, încă de când eram foarte mic, iar sunetul şi expresia sa îmi erau foarte familiare. Când am început să iau primele lecţii, eram de asemenea foarte mândru de mărimea violoncelului – lucruri simple de acest fel contau mult pentru mine în acel moment. Mai târziu, când m-am mai maturizat, am realizat că probabil ceea ce mă atrăgea la acest instrument era latura sa umană: este foarte apropiat de registrul vocal uman. Poate avansa exact până unde poate ajunge şi vocea umană, aşa că probabil şi legătura cu elementul vocal a avut un rol important în această atracţie.
Aţi participat pentru prima dată la Festivalul „Enescu“. Cu ce sentimente aţi venit la Bucureşti?
Sunt extrem de încântat că am venit în România. Am cântat într-o mulţime de ţări, au rămas foarte puţine cele în care n-am mai fost până acum. Vă mai pot spune că în primăvara anului viitor am acceptat să înregistrez Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de Enescu.
Cred că muzica este un fapt al momentului, iar când ea încetează, rămâne ca amintire în memoria ta.
Cum îl priviţi pe compozitorul român?
Am mai interpretat până acum o serie de lucrări camerale compuse de Enescu, piese minunate, dar şi foarte dificile. Acest opus pentru violoncel şi orchestră nu a fost înregistrat foarte des până acum şi cred că o mare parte a următoarei stagiuni mă voi concentra asupra sa.
Pe 17 septembrie aţi interpretat dificilul Concert pentru violoncel şi orchestră de Antonín Dvořák, o lucrare pe care aţi abordat-o destul de des până în acest moment. Ştiu că viziunea asupra unei piese se schimbă pe parcursul timpului. Cum priviţi această lucrare în prezent, comparativ cu perspectiva pe care o aveaţi acum cinci sau chiar zece ani?
Concertul pentru violoncel şi orchestră de Dvořák este una dintre cele mai reprezentative şi mai ample lucrări compuse pentru violoncel şi orchestră. Este o piesă romantică foarte importantă şi în acelaşi timp o uriaşă călătorie, spune o mare poveste. Are atât de multe culori şi ipostaze diferite, dar în acelaşi timp există mereu pe tot parcursul lucrării, în fundal, un sentiment al nostalgiei. Este ca şi cum autorul se uită înapoi în timp, către ceva şi asta este de-a dreptul poetic, aşa cum poate fi observat, de exemplu, în partea a II-a sau în finalul ultimei mişcări. Este un opus pe care nu m-am săturat niciodată să-l cânt, din simplul motiv că este mereu ceva acolo care intrigă, ceva care stârneşte entuziasmul şi prospeţimea, atunci când îl interpretez.
Deţineţi un violoncel Domenico Montagnana. Ce fel de legătură aţi construit în timp cu acest instrument?
Cânt pe acest instrument încă de când aveam 25 de ani şi practic m-a însoţit în întreaga mea carieră. Când l-am primit, l-am considerat o provocare teribilă, pentru că brusc aveam la dispoziţie mai multe posibilităţi decât avusesem vreodată până atunci. A fost, aşadar, o adevărată sursă de inspiraţie, a trebuit să dezvolt multe faţete în mine pentru a mă adapta acestui instrument.
Pe parcursul timpului, a devenit din ce în ce mai mult o parte din mine, din vocea mea. Deja îmi este greu să mă imaginez cântând pe alt instrument. Are un sunet special, îţi oferă multe opţiuni de volum şi culoare, şi cred că este un instrument extraordinar.
Aţi specificat, într-unul dintre interviurile dumneavoastră anterioare, diferenţa dintre o lucrare interpretată live şi una înregistrată. Opinia dumneavoastră se apropie în această privinţă de cea a dirijorului Sergiu Celibidache, pentru care fiecare moment live este unic, irepetabil. Ne puteţi dezvolta această idee?
Da, fiecare moment este unic, în mod clar, da.
Cred că muzica este un fapt al momentului, iar când ea încetează, rămâne ca amintire în memoria ta. Muzica este acel moment, iar momentul este totul. Înregistrarea reprezintă un fel de îngheţare a acelui moment, însă unicitatea lui stă în fluxul ce curge între interpret, compozitor şi public. Aceste trei elemente trebuie să existe simultan pentru a crea o muzică valoroasă, iar publicul are un rol extrem de important în această ecuaţie. Aşadar, fiecare concert constituie o întâmplare unică, în care, repet, publicul este foarte important iar caracterul, spiritul muzicii se schimbă mereu, în funcţie de unul dintre aceşti trei factori.
Se încarcă comentariile...
