Filarmonica berlineză şi cea bucureştenă promovează muzica secolului XX

Indiscutabil, Filarmonica berlineză -  de această dată sub bagheta minunatului şef de orchestră Sir Simon Rattle - a oferit un mare, foarte mare spectacol al muzicii; a oferit un mare act de cultură. Poate, chiar, o importantă lecţie. In multiple sensuri. Am fost martorii unui moment a cărui semnificaţie merită a fi decelată.

Nu poate fi vorba numai de profesionalismul înalt al fiecărui membru al ansamblului, de îmalta măiestrie a dirijorului, de talentul special al acestuia, de buna lor conlucrare sau de înzestrarea materială a instituţiei cu instrumente de cea mai bună calitate.

Nu! Nu poate fi vorba doar de aceste aspecte de altfel foarte importante. Nu poţi să nu observi, în cazul acestor muzicieni, bucuria, înalta conştiinţş a cântului în ansamblu, respectul actului artistic la care iau parte. Seriozitatea implicării, concentrarea temeinică asupra momentului artistic; …sunt esenţiale. Există în plus o coeziune a acestor factori care se întălnesc în chip fericit.

Am apreciat mult că ambele lucrări ale concertului au pus în lumină pagini importante ale muzicii secolului trecut, că şeful de orchestră a deschis programul cu o consistentă creaţie simfonică datorată conaţionalului său, marele compozitor englez Berjamin Britten. Variaţiunile simfonice pe o temă de Frank Bridge, au fost prezentate la noi cu acest prilej în primă audiţie. Lucrarea se înscrie în marea tradiţie a acestui gen, tradiţie inaugurată de Brahms în secoliul al XIX-lea şi realizată de Britten în sensul unui neoclasicism bine revigorat. Este un opus ce pune în lumină valorile cele preţioase ale ansamblului, disponibilităţi uimitoare observate în multiple paliere de la puritate a sunetului corzilor în cazul melodiei acompaniate şi până la travaliul simfonic consistent ce revelează coerenţa strucutrilor variaţionale, strălucirea alămurilor, maleabilitate promptă a lemnelor.

Celălalt al programului, Simfonia a IV-a, în do minor, de Dmitri Şostakovici este o lucrare copleşitoare în sensurile de bază ale acesteia. Aparţine perioadei sovietice a deceniului al patrulea al secolului trecut. A fost scrisă şi definitivată sub semnul ameninţărilor directe proferate public de Josif Stalin. Urma a fi prezentată de Filarmonica din Leningrad. Autorul însuşi a retras-o de pe afiş iar premiera lucrării a avut loc tocmai la începutul anilor ’60, după moartea dictatorului, la Filarmonica din Moskova. Este un opus copleşitor. Iar problematica acestuia a fost temeinic revelată de artiştii berlinezi. Audiind-o astfel, nu realizezi curgerea timpului pe durata unei ore întrregi. Este imaginea tragediei colective traite şi exprimate la nivel individual, rostite în solo-urile sfâşietoare ale clarinetului, ale oboiului. Sunt comentarii extinse, cu reveniri apăsătoare, cu afirmaţii tranşante, cu masivităţi sonore terifiante care nu lasă loc speranţei;…ucisă şi aceasta.

Cu ani în urmă, revista britanică Gramofone făcea o clasificare plasând orchestra berlineză printre primele trei colective simfonice ale peisajului muzical actual. Toate cele trei apar în ediţia actuală a Festivalului. Greu de observat criteriile. Dar există în plus un factor important care ţine de tradiţie, de mediul în care cântă ansamblul, de publicul căruia i se adreseză, de aşteptările, de background-ul cultural al acestuia. In anii de sfârşit ai războiului, printre ruinele funegânde, atât muzicienii orchestrei berlineze cât şi publicul, se strecurau spre locurile temporar amenajate drept sali de concert; …pentru a face, pentru a oferi muzică! Era un modus vivendi. Este o tradiţie ce datează de sute de ani. Muzica drept hrană a spiritului.

Muzică drept mediu firesc al existenţei cotidiene!

Cu câteva ore mai înainte, la Atheneul Român, orchestra Filarmonicii bucureştene aflată de această dată sub bagheta dirijorului Peter Ruzicka, a oferit de asemenea un program de muzică de secol XX; am audiat creaţii datorate celor doi compozitori născuţi în acelaşi an, în 1881, George Enescu şi Bela Bartók, artişti pe care i-a legat un nedesminţit şi continuu sentiment al consideraţiei. Intenţie bună, realizare discutabilă.

Căci Simfonia a IV-a de Enescu, lucrare definitivată de maestrul Pascal Bentoiu în ce priveşte orchestraţia, este o capodoperă a muzicii secolului trecut, o creaţie bine împlinită în fapt sonor sub aspectul performanţei de concert; …în vreme de pemul Kossuth este o pagină de tinereţe, extinsă, a autorului maghiar, o lucrare aflată sub directa influenţă a creaţiilor similare datorate lui Liszt şi Richard Strauss.

Între cele două lucrări am putut audia o mişcare simfonică  atent echilibrată structural, lucrare datorată dirijorului însuşi; Clouds pentru cvartet de coarde şi orchestră, readuce elemente ale unui impresionism muzical pertient actualizat,  folosind o spaţializare impresionantă a timbrelor aparatului orchestral.. Şi-a dat concursul cvartetul de coarde Solaris. Revenind la concertul muzicienilor berlinezi, se poate spune că în multe privinţe acesta a constituit o lecţie.

Poate vom şti a o citi corect.

p. s.

În discursul domniei sale, înaintea concertului muzicienilor berlinezi, domnul Holender - încă director al Festivalului - ne-a furnizat, printre altele, o informaţie greşită menţionând că Filarmonica berlineză ar fi concertat acum, la Bucureşti, pentru prima oară în perioada postbelică. Să-i amintim domnului director că în aceeaşi sală Berliner Philharmoniker a mai concertat la Bucureşti în perioada scurtului dezgheţ post-sovietic, sub bagheta legendarului Herbert Karajan însuşi. Mai greşeste omul!