CRONICĂ O seară de neuitat cu Filarmonica din  din München

Dirijorul Semyon Bychkov alături de Filarmonica din München FOTO: Sergiu Iczkovits

Prima parte a concertului Filarmonicii din München i-a aparţinut miercuri seară în totalitate violoncelistului francez Gautier Capuçon.

Cronică realizată de Mihai Cojocaru

Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de George Enescu stoarce din solist toate resursele expresive şi de virtuozitate. În primul rând, violoncelul cântă aproape fără pauză, cu o intensitate dramatică constantă, de un romantism incandescent. Forţa discursului este atât de nestăvilită şi viguroasă, încât orchestra, deşi mereu prezentă, pare mai mult a reflecta, decât a determina parcursul solistic. Gautier Capuçon este unul dintre cei mai aclamaţi violoncelişti din noua generaţie, iar opusul enescian i s-a potrivit de minune. 

Charismaticul francez posedă acel tip de voinţă şi de implicare în absenţa cărora Simfonia concertantă ar pierde din strălucire. Dimpotrivă, în mâinile sale, partitura şi-a dezvăluit întreaga frumuseţe. Arcuşul ferm, sunetul amplu, consistent, controlul impecabil în pasajele tehnice cele mai dificile au reprezentat tot atâtea motive de admiraţie. Ca întotdeauna, muzica lui Enescu nu este uşor de urmărit. Faţetele multiple, construcţia migăloasă şi conexiunile ascunse dintre idei nu se dezvăluie de la prima audiţie. 

Arhitectura lucrării nu prezintă contururi foarte vizibile, iar muzica se desfăşoară mai bine de douăzeci de minute fără nicio pauză.

Graţie lui Gautier Capuçon, publicul a avut şansa să depăşească instantaneu această etapă de acomodare prin puterea de convingere a interpretării. În Simfonia concertantă este prea puţin loc pentru reflecţie. Arhitectura lucrării nu prezintă contururi foarte vizibile, iar muzica se desfăşoară mai bine de douăzeci de minute fără nicio pauză. Ideile decurg organic, unele din altele, iar schimbările de caracter se supun aceluiaşi principiu al continuităţii. 

Prin intuiţie şi emoţie, Capuçon a transmis cu acurateţe intenţiile autorului, păstrând mereu trează atenţia ascultătorilor şi conectarea la universul afectiv înflăcărat al compoziţiei.

Pregătire exploziei finale

După pauză, romantismul ca dispoziţie sufletească a făcut loc romantismului ca epocă, în ultimele sale manifestări din creaţia lui Gustav Mahler. Simfonia I ar fi putut să fie un poem simfonic, dar Mahler, după multe încercări şi modificări, a ales calea clasică a simfoniei, însă într-o formă nouă, care să cuprindă şi infuzia poetică masivă din muzica secolului al XIX-lea. 

Dirijorul Semyon Bychkov a ales o interpretare care să reflecte complexitatea gândirii mahleriene. În prima parte, Filarmonica din München a redat foarte sugestiv trezirea naturii, atmosfera pastorală, în culori vii şi într-o perfectă transparenţă a sonorităţii, pe fondul unui tempo moderat. Mai mult pictural, într-un joc al senzaţiilor, decât propriu-zis programatic, începutul simfoniei a surprins una dintre laturile profund romantice ale compozitorului – recursul la natură ca spaţiu idilic, primordial şi refugiu din faţa realităţii unei vieţi marcate de suferinţă. 

Delicateţea şi rafinamentul interpretării au rămas la aceleaşi cote şi în partea a doua, în care s-au exploatat resursele ludice şi de ironie, de care muzica lui Mahler abundă – aici, în forma unui dans câmpenesc intens stilizat (ländler). În acest mod, s-a reuşit un puternic contrast cu secţiunea următoare, întunecată şi tânguitoare, poate cea mai intimă expresie a caracterului melancolic şi fatalist al compozitorului. 

Până în acest punct, Semyon Bychkov a evitat orice gest emfatic şi a gradat cu o extraordinară sensibilitate fiecare creştere, fiecare început şi final de frază, în unităţi uneori abia perceptibile. Tot acest efort, la care orchestra s-a angajat fără ezitare, a avut drept scop pregătirea exploziei finale, din partea a patra, a luminii şi bucuriei afirmării vieţii. 

Aplauzele mai mult decât entuziaste care au urmat – şi care cu greu s-au oprit, abia după un bis şi repetate reveniri la scenă ale dirijorului – au transmis mai mult decât satisfacţia declanşată de finalurile simfonice triumfale. Reacţia sălii a asigurat interpreţii de înţelegerea şi aprecierea valorii interpretării oferite, dincolo de orice gest de curtoazie. Cu siguranţă, nu doar publicul, ci şi artiştii îşi vor aminti multă vreme de acest moment minunat.